Trei săptămâni în carantină, DSP-urile care (NU) știu multe, piețele și ”greaua moștenire”

Câteva fapte, nu vorbe:

O familie cu un copil. Îi cunosc, nu dau nume. Ambii soți sunt pozitivi la testarea pentru COVID-19. Nu știu de unde au luat virusul, dar nici nu mai e important – deja poate fi de oriunde. Oameni responsabili, nu mai ies din casă din momentul în care au aflat rezultatul testului.

De la DSP nu-i sună nimeni. A doua sau a treia zi sună ei și anunță. ”V-am luat în evidență, o să vă contacteze cineva.” Nu i-a mai sunat nimeni. Nici de la DSP, nici de altundeva. Nu au primit vreo decizie, nici nu i-a verificat cineva dacă respectă condițiile izolării/carantinării. La o săptămână după, deși nu prezenta simptome, își testează copilul. Vine acasă un ”cosmonaut”, a cărui prezență îi agită pe niște vecini care mai că nu cer imperativ să nu intre în bloc. (Tare speriați și inumani am mai ajuns… Și proști. Masă numai bună de manevră.)

A doua zi vine rezultatul testului copilului: pozitiv. ”Ok, rămânem în casă, dar cerem lămuriri la DSP. Stăm izolați încă două săptămâni din momentul în care copilul a fost depistat pozitiv sau ieșim într-o săptămână, când se fac cele 14 zile în cazul nostru, al maturilor?” De la celălalt capăt al firului, angajatul Direcției nu are răspunsuri. Soții revin cu un telefon după o zi și află că trebuie să stea încă două săptămâni în izolare – sunt contacți direcți ai copilului. Niciun cuvânt că au fost bolnavi și că legea îi recunoaște vindecați după 14 zile de la momentul în care ei au fost declarați pozitivi.

Trei săptămâni în casă. E greu, e obositor, e deja frustrant. Oamenii revin cu telefoane la DSP, chiar cu mailuri – în weekend nu le răspunde nimeni, doar virusul poate lua o pauză, ca și lucrul la stat. La un moment dat află că nu ar mai trebui să stea încă o săptămână peste cele 14 zile, dar asta ”în mod normal”. În mod real, nu are nimeni un răspuns la problema lor. Așa că stau o săptămână în plus față de cele două standard, între pereții apartamentului. O săptămână de libertate în minus.

***

Tanti Florica e neliniștită. Sau, mai degrabă, speriată. E o femeie la mai bine de 70 de ani, cu o viață în care chiar a văzut de toate, și bune și rele.

”Oare ce m-oi face dacă m-oi îmbolnăvi?”

Nu iese din curtea casei de la țară decât dacă e musai. Să-și ia o pâine, niște ulei ori zahăr. Restul are în grădina pe care la vârsta ei o îngrijește cum doar un om în putere ar mai face-o. Și de care e mândră.

”M-or duce la spital și cine mai are grijă de tot ce îi aci?”

Mestecă încet în blidul cu porumb pe care l-a pregătit pentru cele câteva găini pe care le crește. Se uită seara la televizor și e convinsă că un fel de sfârșit de lume e gata să se întâmple.

N-o mint. Îi zic că situația e gravă, dar sunt convins că nu așa cum o prezintă cavalerii apocalipsei de la TV. Că e bine să se țină, cât poate, departe de lume – ceea ce oricum nu e greu pentru ea: a trecut vara, iar pe lavițele din fața porții mai poposesc doar frunzele îngălbenite din nucii de lângă case. Că e bine să poarte mască și să aibă niște dezinfectant când revine din sat.

”În rest, n-are ce să vi se întâmple. Nu vă ia nimeni de acasă.”

O îmbărbătez, dar nici eu n-am habar ce-o să mai vină peste noi.

Acum nu mai poate să meargă nici să-și vândă produsele la piață. Se teme, pentru că nimeni nu se obosește să-i explice corect situația. Stând în fața televizorului nu afli decât că o civilizație întreagă se stinge și că libertatea e doar un cuvânt în DEX.

Așa că tanti Florica se gândește cum să-și drămuiască pensia. Câteva sute de lei pe lună, că n-a schimbat lumea și nici legi nu a dat. A fost un biet țăran cooperator, cu mâinile crăpate de la atâta muncă.

***

Ascult la radio cum niște realizatori de emisiuni de dimineață răsuflă ușurați: ”Primarii deștepți au rezolvat problema funcționării piețelor. Le-au luat pereții și le-au făcut deschise.”

Într-adevăr, tâmpenia închiderii piețelor, decisă la nivel central, a necesitat soluții locale. Dar nu era mai ușor să nici nu fie cuprinsă interdicția asta în mult comentata și îmbârligata hotărâre 52 a CNSU?

Așa cum și declarația pe propria răspundere e o chestie tipică pentru birocrația care definește statul român de când îl știu eu. Un stat care ar putea să pună pe ștampila tuturor instituțiilor tradiționalul dosar cu șină și care intră în lumea digitală doar datorită unor autorități locale deschise la minte.

***

Concluzia mea: în loc să tot invoce greaua moștenire a trecutului și să demonizeze PSD pentru fiecare nereușită a lor, guvernanții noștri ar face bine să își asume decizii, pe care să le cântărească însă de n ori înainte de a le aplica. Să reformeze instituții – DSP-urile mai ales, să pună sistemul în favoarea oamenilor, nu să-l folosească drept armă de punere la punct a nesupușilor. Să explice până nu mai au voce toate acțiunile pe care le fac. Altfel decât în limba de lemn pe care o cioplesc zilnic în comunicate sau apariții televizate.

Și chiar ar putea să asculte și vocile potrivnice, pentru că s-ar putea ca acei mereu catalogați drept ”Gică contra” să aibă dreptate.

În acțiunile lor pot greși, e drept. Se întâmplă. Dar să nu o facă din prostie, din ignoranță sau din dorința de a-și demonstra superioritatea vremelnică.

Nu sunt specialist în sănătate publică, dar cât timp îmi permite Cel de Sus încerc să îmi folosesc mintea. Care îmi spune că niciodată nu te poți juca cu libertatea oamenilor și nici cu sănătatea lor.

1 Comment

  1. Tu te astepti de la guvernul condus de Orban sa fie capabil de decizii prompte, bune si comunicare facila si pe intelesul tururor? Din pacate, acest guvern este la acelasi nivel cu cel condus inainte de doamna Dancila. Oameni propusi pe baza meritocratiei la noi nu cred ca se va intampla prea curand (nici chiar daca ar ajunge USR la guvernare). Avem o clasa politica incapabila sa faca planuri pe termen lung, coerente si fara sa fie preocupate de propriile buzunare. Sa plece ai lor ca sa vina ai nostri.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.