În fiecare an, când se schimbă ora, îmi dau seama că am mai mult timp la dispoziție în ziua respectivă – o oră în plus pe care nu trebuie, dar simt nevoia să o ocup cu ceva. 😉 E duminică și aș putea să văd un film ori să citesc o carte (mai practic și sporturi arhaice, recunosc) sau să caut subiecte pentru luni, pentru bihorjust.ro.
De data asta mi-a venit să scriu pe blog. Că tot n-am făcut-o de ceva vreme și arată pagina subsemnatului ca o casă părăsită, în care stăpânul n-a mai intrat de tare mult timp. În plus, tot dând cu dej’tu pe ecranul telefonului, am nimerit peste niște imagini din Grecia.
O știți, țara aia în care se simțeau bine zeii în vechime și turiștii în prezent. Și în care, ca român, e musai să mergi în anul în care te-ai săturat de înghesuiala de la Marea Neagră ori nu mai ai chef să stai în resorturi prin Egipt ori Turcia.
Boon! Și, cum zapam printre poze și video-uri, am dat peste niște imagini pe care le-am filmat pe terasa unei taverne din Atena. Supermișto zona respectivă, pe o stradă care urca pe un mic deal, unde mesele erau lipite de curtea plină cu măslini a unei biserici din care răsunau rugăciunile în elenă a preoților. Vă asigur că senzația de a sta pe terasă, cu o ”Mythos” rece în față, lângă un souvlaki bun de numa’, ascultând slujba din biserica ascunsă printre măslini… e ceva aparte.
Și cum stăteam noi așa și mâncam, beam bere, ascultam slujba și urmăream o mâță perfidă ce-și perfecționase la maximum skills-urile de a cerși resturi de mâncare de la turiști, își fac apariția doi puștani. Lejeri, cu o naturalețe care arăta că știau ce făceau și făceau ce știau cam în fiecare vacanță 😉 , au scos buzuki (așa am înțeles că se numesc chitările lor tradiționale) și au executat un mini-concert la corzi de chitară și corzi vocale.
Desigur, puteai să fi darnic cu artiștii minori și să le recompensezi munca artistică, plasându-le monezi ori, dacă te lăsa buzunarul, bancnote într-un pahar de plastic plasat strategic la capăt de buzuki. Și nu puțini au fost donatorii cu inimă mare. A fost chiar o fază mișto pe la începutul filmării, când o ”sirenă” vine să lase tribut efortului artistic și pleacă, executând o semi-întoarcere care i-a luat privirea muzicantului în pantaloni scurți cu dungă și tricou negru, mai mici cu un cap decât colegul de duet. A se observa de altfel căutătura lungă a solistului după cea care l-a recompensat… 😀
Revenind, am zis noi că rețeta puștanilor cu buzuki s-a dovedit chiar profitabilă, iar, la final de recital, făcuseră de un souvlaki de la chioșc, cu sucul aferent (berea pe când mai cresc). Am calculat că la 10-20 de euro pe ora de recital, puștanii m-ar fi făcut de rușine de mă apucam să compar salariul meu de jurnalist orădean cu venitul lor dintr-o lună de concerte pe la terase.
Mi-au fost tare simpatici, mai ales că nu erau deloc insistenți și chiar aveau un oareșce talent de muzicanți. Au fost și ei o parte din farmecul vacanței din acest an, din Grecia, despre care, vorba content writer-ului, vă voi povesti mai multe în postările care urmează. Asta ca să mă oblig să scriu și în zilele cu 24 de ore normale. 🙂
P.S. Cântăreți pentru care strada era scena lor am găsit în mai multe locuri din Atena. Și nu erau înarmați doar cu buzuki. Pe lângă unii am trecut fără să îi ascult. Alții mi-au plăcut și chiar le-am strecurat un euro – știu, sunt un mic susținător al culturii. 😉 Printre ei, și domnul cu saxofon din imaginile de mai jos. Jazz-ul pe străzile din Atena suna într-un mare fel.