Câteodată izbucnesc și sunt convins că nu avem nicio șansă, ca populație, să evoluăm. Nu mă refer la noi, ca popor, pentru că, la cât suntem de dezbinați, nici nu mai țin minte când ne-am manifestat ultima dată ca atare.

Mi-e suficient să circul cu mașina prin traficul celui mai european dintre orașele țării ca să îmi iau rația de hate de la indivizi care depășesc pe linie continuă, care mă claxonează că nu plec în momentul T-1 de la semafor, care nu mă lasă să ies din parcare de teamă că nu vor ajunge la destinație mai târziu cu câteva secunde.

Mi-e suficient să intru într-un magazin ca să văd cum ne împingem la casă, nelăsându-ne loc să respirăm, cum ne repezim să luăm o pungă din fața celui care își permite luxul să staționeze ca să analizeze niște prețuri sau cum blocăm locurile dintre rafturi cu cărucioarele ori cum pufăim nervoși când cel din fața noastră nu își găsește banii ficși.

Mă rog, multe argumente am ca să susțin că nu avem șanse la o evoluție normală spre civilizația vestului pe care tot o invocăm: ”ai văzut cum e la nemți/austrieci/englezi/la alții, în general?” Dar mi-am asumat traiul aici, e locul meu cu bune, cu rele – pe care, totuși, încerc să-l fac mai bun, pornind cu propria-mi persoană.

Mai apar, din când în când, gesturi care îmi dau, oarecum, peste cap teoria expusă mai sus. Printre ele, cel al unui român prin adopție – tot român e. 😊 Să detaliez.

Dovada că avem șanse

Într-o zi de februarie mi se face poftă de o șaorma. De aia mare, cu de toate, plus picant. 😉 Cu siguranță de vină a fost vreun gând implantat în neuronii mei de fratelo, care mai servește produse de genul ăsta când ajunge prin marele oraș. O iau lejer pe Corso, lăudându-mă în sinea mea pentru geaca groasă pe care o luasem de dimineață și apreciind singura calitate pe care o mai recunosc măștii de protecție: aceea că nu lasă aerul rece să îmi intre direct în piept.

Ajung în față ”La Turcu” – destinația călătoriei de 5 minute prin frigul acelei zile de februarie. Constat cu o oarecare mulțumire că nu e lume la coadă (de obicei sunt 4-5-mai-mulți clienți care își așteaptă rândul afară). Doi tineri așteptau într-o parte să li se pregătească șaorma, iar în fața mea un nenea analiza cu atenție meniul scris pe un panou, undeva deasupra capetelor noastre.

– Una de aia cu pui, mare, comandă bătrânul.

– O șaorma de pui, mare, da?, îl chestionează angajatul de după tejghea.

– O de aia, da, cu pui, mare.

– Cu de toate?, e interesatul tipul cu șorț, care începe să enumere cam ce trebuie pus în preparat.

Nenea confirmă rând pe rând ceapa, sosurile și ce-o mai fi auzit, strângând între timp haina subțire ce o purta și care nu prea se potrivea cu puținele grade de afară. Omul de dincolo de tejghea observă mișcarea și îi face semn să vină înspre ușă.

– Nu stați afară, e frig. Haideți înăuntru. Da, da, pe acolo. Haideți. Beți un ceai? Unul cald, că-i bun acum.

Nenea acceptă invitația înăuntru – unde clienții care comandă de pe stradă nu intră, dar încearcă să refuze ceaiul. Din politețe, sunt convins, că, la aerul rece de afară, o băutură fierbinte prinde bine oricui.

Dinăuntru se aude vocea omului în șorț care îi strigă unui coleg din spate să facă un ceai cald și ”să ai grijă de domnu` care s-a pus la masă, până îi fac comanda”. Ceea ce colegul a și făcut imediat.

Cele câteva minute, cât a durat să îmi ridic comanda, au fost suficiente să mă conving că nenea din fața mea a primit ceaiul fierbinte pe care îl ținea în palme, să se încălzească.

Fără lozinci…

”Să vă fie de bine!” Omul cu șorț de dincolo de tejghea îmi întinde comanda. Îi simt accentul diferit de cel al nostru, al băștinașilor – numele localului arată că, pe bune, cei care lucrează acolo chiar sunt urmași ai sultanilor. Unii care deja sunt români după atâta timp petrecut pe la noi. 😉 Și care, printr-un gest banal de a invita la căldură un om înfrigurat și de a-i oferi un ceai cald, mi-au arătat că, totuși, mai avem șanse.

Ca ei sunt convins că sunt mulți în neamul meu. Oameni care oferă mici dovezi care arată că, în timp, schimbarea va avea loc. Și vom trăi bine și în realitate, nu doar în lozinci și statistici.

P.S. Dacă vă lovește vreodată pofta de șaorma și treceți prin centrul Oradei, opriți-vă ”La Turcu”. Oameni faini, mâncare bună. E pe bune, nu fac reclamă – încă nu v-ați prins? 😊