Când încerc să îi explic ceva cuiva (a se scuza exprimarea la modul general), o fac cu argumente și, zic eu, cu bun simț. Cu ani în urmă mă mai turam dacă simțeam că partenerul de dialog nu înțelege ce încerc să-i transmit. Greșeam, recunosc – dar, na, eram mai junior și îmi iert erorile.

Bine, de multe ori îmi regretam pornirile și chiar îmi ceream scuze față de cei în fața cărora mă manifestam mai… exploziv. Ulterior, am constatat că și așa greșeam – eram luat de prost, bârfit, înjurat. Privind retrospectiv, nu mă mai interesează, dar atunci îmi păsa de părerea oamenilor, de parcă alții erau sfinți, iar eu ”șefu’ la proști”.

Acum continui să îmi spun părerea, încercând să invoc toate motivele logice pe care le am în momentul respectiv. Am observat că nici a tăcea și a fi băiatul bun nu e cea mai bună soluție. Ajuți oamenii, îi tratezi cu maxim bun simț, iar când îi rogi să respecte o minimă regulă de bun simț, îți răspund cu aroganță și răutate.

Nimic nu mă enervează mai tare decât ca, atunci când vin cu o rugăminte, să mi se întoarcă spatele și să se comenteze, printre dinți, cu răutate și cu sprâncenele strânse a încrâncenare.

”Acolo am găsit loc, nu mă pun să caut altul”

”Haideți să discutăm ca niște vecini. Vă rog, în măsura în care aveți loc și în altă parte, să nu mai parcați în fața biroului. Nu am spațiu nici să ud florile de la geam, iar de măturat n-am cum; și nici nu am spațiu ca dumneavoastră să îmi întind o masă, să stau la cafea în curtea blocului.”

Răspunsurile:

• unde scrie că e locul dvs. (al meu, adică)?
• fiecare parchează unde poate.
• că și dvs. (eu, adică) parcați în fața biroului (degeaba îi explic că e biroul meu și că, dacă vreau să ies afară, la o țigară, sau să fac pe omul de serviciu, nu mă rog de nimeni și nu scot pe nimeni de la muncă pentru a trage mașina, ci o fac eu. Că eu curăț zilnic zona.)
• că eu (adică ea) vin aici la muncă și nu am timp să caut alte locuri (mă gândesc că bănuiește că eu vin să stau cu hoaverii la cafă și să sparg semințe în fața televizorului ori să cultiv flori pe geamul biroului)
• că aici (lângă) e locul meu de muncă (al ei) – cum să îi desenez că noi (eu și doamna mea) avem două spații comerciale în aceeași curte și ne chinuim de multe ori să găsim loc de parcare? Problemă pe care o au toți care lucrează în curte – zona e cucerită de cei care lucrează la penitenciar, de angajați la magazine de mai sus de pe corso (nu cei din curte).

Cum vă ziceam, sunt mai calm de câțiva ani încoace (nu de tot, zen complet nu am fost niciodată) și i-am explicat că, nefiind un locatar extremist, înstăpânit pe un loc sau altul fără țâdulă de la primărie, nu-i pot interzice să parcheze în fața biroului. ”Așa mă gândeam și eu”, a venit replica, voit inteligentă, dar pe același ton și cu spatele la vorbitor. ”Doar că e chestiune de bun simț între vecini”, i-am transmis.

Am cerut prea mult? Nu știu, cert e că și-a luat norii care o însoțeau la mică altitudine și a plecat, lăsându-mă – fericitul de mine – să dau, în sfârșit, cu mătura și să adun niște mucuri răzlețe de țigări.

Apropo, când ocup locul cuiva, las un număr de telefon, chiar dacă am dreptul să staționez acolo într-un interval anume. În plus, m-a învățat tata să nu parchez pe pod, în fața vreunei case (din nou, cunoscătorii știu despre ce vorbesc) și să îmi asum să fug oricând sunt sunat să mut mașina dacă încurcă pe cineva.

Concluzie: nu e bine să fii ”băiatul bun” cu alții în afara celor dragi. Tot ce e necesar e să fii corect și să spui ce ai de spus cu argumente. Să protejezi ce e al tău și să nu te lași ”îmboțit” de alții. Cărora oricum le pasă doar de ei.