Când e vorba de negocieri pentru prețul unui bun sau serviciu, strategiile sunt diferite de la om la om. Unii se târguiesc la sânge, pentru fiecare leu, și nu de puține ori au succes, obținând reduceri mult peste cele oferite inițial. Alții habar nu avem 😉 de arta tratativelor și ajungem 😉, mai ales în cazul serviciilor/meseriașilor, să spunem „ok, îți dau cât zici, dar să iasă bine!” Sau obținem un banal rabat de 10%, când, cu puțin efort, îl puteam dubla.
Când eu am ceva de vândut (ca bun)/oferit (ca serviciu), mă încântă de-a dreptul să îi ascult pe interlocutori făcându-și numărul. De exemplu, recent am vândut un telefon și toți, dar absolut toți cei care m-au contactat m-au întrebat din prima: „Care e ultimul preț?”
La început am zâmbit. E absurd ceea ce îmi cereau. Pentru ei oricum „ultimul meu preț” era negociabil, așa că nu înțelegeam noima întrebării lor. Am experiență, știu ce zic. 😊 Așa că le param dorința de cunoaștere și le transmiteam: „Care ar fi oferta dumneavoastră? Ca să știu dacă are rost discuția.” Ori le spuneam că ultimul meu preț e cel din anunț.
Unii nu mai răspundeau ulterior la mesaje, alții ofereau un preț cu 30-40% mai mic – lor le refuzam oferta și le mulțumeam, după care ei se făceau nevăzuți.
A fost un interesat care m-a făcut să râd de-a dreptul. M-a abordat direct: „Ultimul, dar ultimul, ultimul preț?” Fără un salut, fără un predicat. Nu, omul n-a pierdut vremea și a trecut la subiect. I-am spus că prețul cerut e ultimul meu preț. Reacția lui: „Zi ultimul preț.” Exact ce vă spuneam mai sus. 😉
Nu m-am putut enerva pe insistența lui. Am râs. L-am lăsat în plata Domnului și am dat telefonul unui tip decis, singurul care a sunat, a negociat ușor și am căzut de acord asupra „ultimului preț” – unul decent pentru amândoi.
Apropo, am și eu o întrebare: oare e chiar așa de greu ca, dacă te interesează ceva, să pui mâna pe telefon și să suni? Interacțiunea directă e mult mai simplă și mai convingătoare decât niște texte impersonale și, multe dintre ele, pline de greșeli enervante. Greșesc?