Într-o oarecare măsură, o televiziune se aseamănă cu un club de fotbal. Nu prea îmi place mie comparaţia, dar sînt încă sub impresia lui Euro 2008, aşa că îmi permit acest mic dribling. 😉

Reporterii sînt precum jucătorii. Unii mai talentaţi, alţii care dau cu stângul în dreptul, unii mai „vedetişti”, alţii mai fără zvâc, unii veterani, alţii juniori. Toţi fac parte, însă, dintr-un angrenaj pe care producătorii, editorii şi şefii de departamente – grupul de antrenori- încearcă să-l facă să meargă, să aibă o „strategie de joc”. Diferenţa e că nu avem bancă de rezerve, ba chiar, în unele cazuri, nici echipa nu e prea completă, fiind libere unele posturi prin linia mediană. 🙂

Mai vine apoi restul tehnicienilor – cei care se ocupă ca echipa să apară bine pe sticlă, oameni indispensabili. Şi, evident, conducerea clubului, responsabilă cu bugetul, promovarea echipei printre „suporteri” şi nu numai, protejarea şi răsplătirea „jucătorilor” şi „antrenorilor” după realizarea fiecăruia. Numai că, recunosc, şi în fotbal 😉 contractele diferă nu în funcţie de calitatea jucătorului, ci de cât e de apreciat sau nu de conducere, antrenori ori suporteri.

După seria asta de comparaţii ajung la un subiect sensibil. Cel al disciplinei.

O echipă nedisciplinată nu va câştiga niciodată NIMIC, indiferent de valoarea „lotului”. Nu poţi avea o echipă puternică fără disciplină tehnico-tactică (am zis-o a la mister Dinu 🙂 ) Nu poţi oferi telespectatorilor calitate dacă te doare în cur de meseria pe care TU ai ales-o! Nu poţi crea un program demn de văzut dacă nu sînt respectate câteva reguli elementare de convieţuire şi de muncă. NU POŢI MUNCI LA ADEVĂRATA TA VALOARE DACĂ NU EŞTI RĂSPLĂTIT AŞA CUM TREBUIE!

Cei care aleg să lucreze după ureche şi să creadă că a veni la muncă înseamnă „să bag o bere, două”, „să muncească alţii pentru că eu nu sînt plătit şi pentru asta”, să bârfească, să o frece ca să treacă timpul până merg acasă, să ignore cerinţele celor mai sus în funcţie pe simplul motiv că „nu-mi place faţa ăluia, da-l în mă-sa”, să întârzie mereu, ignorându-şi proprii colegi, se cheamă că se joacă de-a televiziunea.

Până la urmă, dincolo de felul în care este tratat de şefi (o chestiune foarte importantă, mai ales dacă are caracter financiar), rămâne modul în care „jucătorul” alege să se trateze pe el însuşi.

Când dai tot ce poţi, ai tot dreptul din lume să ceri tot ce ai nevoie. Nu ţi se dă, îţi cauţi alt club sau îţi reduci din sarcinile tehnico-tactice. Dar nu-ţi baţi joc niciodată de meserie şi de felul tău de a fi.