Un anişor! 😀

Mamă, ce a trecut timpul. Pe 20 august 2007, sătul de plictiseală şi de vorbitul cu televizorul ori pereţii – sport interesant, dar dăunător în cantităţi industriale -, am decis să-mi fac un blog. Am făcut atunci primul pas: am dat drumul unui salut cordial spre miliardele… nu de oameni, nu-s obsedat să fiu cunoscut, ci se miliardele de biţi şi alte asemenea figuri electronice ce compun lumea netului.

Am recunoscut mereu că m-am inspirat de la to’arăşu’ Bunoiu, un oltean deştept de la radio, care îşi concepuse înainte „o odraslă on-line”. 😉

Blogul subsemnatului a crescut într-un an nu ca alţii în 10, doar nu e Prâslea ori Făt-Frumos. A crescut normal, cu perioade mai frumoase, cu altele mai dificile. Deh, ca orice copil…

Ca să-l descriu pe scurt aş zice despre el că:

– adăposteşte 276 de posturi (idei, trăiri, lacrimi, bucurii, dezamăgiri). Ăsta e al 277-lea…

– toate au fost citite de 15.328 de ori

– momentul lui de glorie, adică busiest day, a fost 6 mai 2008, cu 290 de vizualizări. Culmea e că atunci nu scrisesem de câteva zile, pentru că tata…plecase…

– cea mai citită postare a fost „Cum se fac copiii în poveşti”, cu 442 de vizualizări, urmată de „Ziarul de Beiuş”, cu 280, şi „Mă înclin”, cu 150. Mă distrează că mulţi cred că descriu ceva tehnici sexuale în postul cu copii, dar au surpriza să fie despre total altceva 😉

– 560 de comentarii l-au îmbogăţit, unele cuminţi, altele acide, critice…

Ştiu că nu am primit şi nu voi primi niciodată vreun Oscar, Emmy sau Pulitzer şi nici măcar un premiu Puliţă, dar vreau ca de aici, de la înalta tribună a blogului personal, să le mulţumesc celor care, chiar dacă ştiau că acest colţ de net îmi aparţine şi scriu doar ce cred, au ţinut să-mi dea în bască sau să mă laude ori, pur şi simplu, să se exprime ca în propria ogradă (şi bine au făcut, că i-am primit cu braţele deschise): fratelo (mersi, domn’ director), prietenul meu antic şi de demult Soso, Adi Hădean (aflat acum pe plaiuri andaluze), Eugenia, Eda (săru’ mana…), Cipri Madea, Bogdan (pentru el fac un sacrificiu enorm, dar e singura dată când recunosc: da, Bogdane, Steaua e o echipă mare 🙂 ), Delia, Ionuţ, Georgi, Flavius cu zecile lui de adrese de mailuri cu nume de preşedinţi 😀 , Kappa, Lore şi alţii care citesc ce scriu eu, indiferent de reacţiile de după.

Pentru mine, nu pentru ei, voi scrie în continuare pe blog. Că aşa vreau şi am cu ce. 🙂 Dar, voi, dragilor, citiţi-mă, dacă aveţi chef.

Hai, să-mi trăieşti, blogule! Mai avem de trăit împreună bucurii, dezamăgiri, fericire, tristeţe… Că doar viaţa e lungă, nu?