E ciudat. De câte ori mi-am dorit să merg în Ungaria, a apărut mereu, fără excepţie, o ocazie şi am avut posibilitatea să plec. Dacă aş câştiga la loto în ritmul în care mi se împlineşte dorinţa de a pleca prin ţara vecină, mi-aş saluta prietenii de pe undeva din Tunisia ori de pe vreo plajă din Seychelles! 😉

La fel s-a petrecut şi sâmbătă, când am plecat spre Gyula, la carnavalul renascentist, împreună cu Robi şi cu soţia lui. Asta după ce vreo două săptămâni, din motive care-mi scapă, dar pe care nu le cercetez, am tot comentat că m-aş duce dincolo de graniţă. În scop profesional, of course.

Aşadar, potrivit principiului „ai grijă ce-ţi doreşti că s-ar putea să se împlinească”, sâmbătă dimineaţa mi-am dat deşteptarea la o oră criminală pentru week-end – 7 jumate – şi am pornit-o spre Gyula. Ningea, nu infernal, ci matinal, aşa că ne-am exprimat îndoiala că un carnaval de iarnă, fie el şi renascentist, ar putea să fie tocmai ok.

Am ieşit din ţară prin Salonta, motiv să constatăm că la graniţă controlul se face în funcţie de vama prin care treci. În vama maghiară am fost trecuţi în revistă de două ori, la două tarabe diferite. Prima dată de grănicerul maghiar, apoi de poliţistul român, pe care recunosc că era să-l ratăm; nu l-am văzut agitându-se în chicineta lui şi era să-i dau viteză maşinii. Noroc că Robi l-a prins în cătare la timp şi am dat în marşarier, să-l îmbucur cu feţele noastre serioase din buletine.

Sincer, nimic din atmosfera din Gyula nu indica faptul că acolo are loc un carnaval. Ningea la fel ca în Oradea şi doar doi nenea cu geci reflectorizante îndrumau maşinile să ocolească centrul oraşului. Noi am intrat că doar, na, sîntem români, ne descurcăm şi.. aveam maşină de „aaa, televizio?!” 😀 Conferinţa de presă de la primărie avea un aer… nu ştiu, să-i zic occidental… Sala era decorată în stilul sărbătorii, organizatorii, îmbrăcaţi în haine de epocă, iar primăriţa – o doamnă în etate, îmbrăcată într-o impecabilă rochie de ev mediu – avea un aer atât de degajat, dar atât de imperial. Ştiu, e paradoxală alăturarea, dar e reală.

Organizarea, ireproşabilă. Nu că am fi fost noi buricul carnavalului, dar organizatorii au avut grijă ca jurnaliştii să vadă totul şi să nu le lipsească nimic. Am avut la dispoziţie de la tradiţionalele cafele, apă minerală şi dosare doldora cu informaţii, în patru limbi printre care (happy me!) şi în română, până la acces in biroul primăriţei, sincroane cu oricine şi oricând, plus vizite în cetate şi la o ciocolaterie. Cele trei grupuri de jurnalişti – noi-românii, presa maghiară şi nişte presari sârbi din Voivodina – au avut fiecare propriul ghid. Trei fete de la biroul de informare al oraşului. Apropo, biroul respectiv era garnisit cu tot ce vrei în materie de informare turistică. Superbine pus la punct. Nu-i laud mai mult decât merită, dar cred că ungurii au învăţat că imaginea contează şi fac totul pentru a avea o imagine bună. Băieţi deştepţi, au învăţat că reclama e sufletul comerţului. Nu au probleme cu nicio naţionalitate, doar ştiu că şi banii nu au culoare!

Vali Buda, redactorul şef de la Jurnalul bihorean, îmi atrăgea atenţia că astfel de carnavaluri se organizează în toată lumea catolică, înainte de intrarea în Postul Paştelui. Nu ştiu cum e în alte locuri, că n-am apucat ÎNCĂ 😀 să merg altundeva, dar la Gyula a fost plin de culoare, muzică, dansuri, mâncăruri bune, spectacol. Superb!

Recunosc că eu râdeam cu întârziere faţă de restul populaţiei la glumele pe care le ziceau grupurile care participau la paradă. E normal, că până apuca Ramona, soţia lui Robi să-mi traducă, treceau câteva secunde bune. Am constatat că lumea nu se uită la mine ca la unul greu de cap şi asta pentru că mai erau câţiva „alienşi” care ştiau doar că maghiara e vorbită, în general, de nişte fete mişto. 😉 Spre uşurarea mea, Ibi, ghidul nostru, vorbea engleză şi n-am avut probleme. Pe lângă asta, am nimerit să vorbim cu o italiancă foarte… generoasă – dacă înţelegeţi ce vreau să zic – care parlare con noi molto gentile in inglese! 😀 La final, i-am adresat un „grazie”, încercând să o privesc în ochi.

Chiar dacă nu ştii maghiara, ca turist te poţi distra bine urmărind parada de la Gyula. Am văzut lupte medievale, prichindei de grădiniţă vopsiţi ca nişte saltimbanci, cavaleri medievali, muzică de ev mediu, vrăjitori arşi pe rug, cârnăţari, „astronauţi renascentişti” – ăştia au fost beton -, domni şi domniţe, artişti de circ, fiecare cu programul lui. Totul sub privirea primăriţei, a regelui şi reginei carnavalului şi prezentaţi de un „maestru de ceremonii” care merită tot respectul. Nu semăna deloc cu sclifosiţii de pe la noi, era natural. Îmi ziceau amicii că tipul prezintă varianta maghiară a „Megastarului”. O fi! E ok, în orice caz.

În timpul defilării au ieşit pe străzi mii de oameni. Mulţi le ofereau trecătorilor – gratuit – ceai şi vin fiert. Apropo de asta, organizarea carnavalului nu a costat primăria niciun forint. Totul s-a făcut – dragi patroni români – doar din donaţii şi sponsorizări. Ce ziceam de imagine… Şi chiar dacă a fost agitaţie, chiar dacă s-a aruncat cu confetti, chiar dacă s-au împărţi mii de pahare de plastic, în câteva ore oraşul era curat ca lacrima. Şi nici n-am văzut vreun pahar sau vreo hârtie aruncate aiurea.

Cred că am scris cam mult şi nu vreau să devin plictisitor. În episodul 2 voi povesti despre mâncarea excelentă de la hotelul de 4 stele din oraş, despre cum era Ibolya, ghidul nostru, să se înece cu mâncare din cauza lui Robi, despre…hmmmm, cum arăta fata 😉 de la wellnessul hotelului, despre camerele de tortură din cetatea Gyula, despre prăjitura GENIALĂ şi bomboanele BESTIALE de la o ciocolaterie veche de 170 de ani şi despre ceaţa de pe drum şi contactul cu zăpada de juma de metru de pe marginea drumurilor. 😀