El e un înger. Nu din ăla bucălat, cu aripioare, ca în cărţile copilăriei. Ci un altfel de înger, că de aia îi zic „el”. Are grijă de ea, care e medic. Şi face greşeala – aşa cum facem mulţi – să se îndrăgostească nebuneşte. De ea. Aşa cum facem toţi. 🙂 Şi alege să renunţe la viaţa eternă pentru o frântură de timp alături de ea. Ce altceva decât o clipită poa’ să fie o viaţă de om faţă de infinitul vieţii unui înger…

E sfătuit de ceilalţi înaripaţi să-şi revină.

„Nebunule, îi zice unu cu alură de baschetbalist în NBA, ea e muritoare, merită să renunţi la viaţa eternă pentru a muri după nişte ani petrecuţi pe pământ?”

Doar că ambii îngeri ştiau că pentru ea, indiferent cum ar fi chemat-o, merita să renunţi la viaţa veşnică.

„Ce ar însemna viaţa fără ea? Aş da orice să mai o simt o dată şi apoi o veşnicie fără ea..”

Nicholas Cage şi Meg Ryan sînt doi dintre actorii mei preferaţi, iar de „City of Angel” mi-am amintit ieri. L-am văzut demult, dar mi-a revenit în minte luni seara, când am dat absolut întâmplător peste coloana sonoră a filmului din 1998. Cage e îngerul, iar Meg Ryan e cea pentru care el renunţă la aripi. Ciudată alăturare de personaje, situaţii şi idei. Super reuşită faza în care el se aruncă de pe un zgârâie-nori, ca să-şi piardă viaţa de înger şi să rămână simplu om.

Apropo, care dintre noi mai ştie vorbi cu propriul înger, câţi mai ştim că e mereu undeva în preajma noastră, gata să ne ajute?… Am ales să-l ignorăm, să nu ne mai pese de el. Sigur, îngerul fiecăruia nu seamănă cu Cage… Ar fi ciudat, chiar groaznic 😀 Neeee, îngerul fiecăruia e altfel; un lucru au toţi în comun: felul drag în care au grijă de noi, dacă ştim să-i băgăm în seamă…

Cât despre episodul 2 din ce am văzut la carnavalul de la Gyula – n-am uitat de el. O să scriu mâine, îmi promit în primul rând mie şi apoi lui Robi, care mi-a atras deja atenţia că „nu puteai să uiţi de tipaaaa 😉 de la wellness!!!” Iartă-mă, Roberto, m-au trăznit aducerile aminte ascultând muzica din „City of Angel”. Deşi nu pare, am şi eu sensibilităţile mele! 😀 Îmi trece până marţi.