Punctul 1.

Am două mâţe. Rectific. Întreg cartierul are două mâţe. Mai precis, cei care locuim în blocurile de lângă pompierii de pe Aluminei le avem. Ne aparţin cu tot cu concertul de miorlăituri isterice şi erotice pe care îl bagă atât la matineu, cât şi sub clar de lună. 😀 Individele respective, sau indivizi – că nu i-/le-am întrebat de sănătate şi de orientarea sexuală -, se ascund undeva sub nişte maşini şi, mai ceva ca nişte terorişti din decembrie ’89, lansează atacuri auditive la adresa locatarilor. Să le/îi sparg!!!! Înţeleg că e perioadă de împerechere, dar fac bordel acolo, cu orgasme auditive.

Bagă nişte manevre la derută şi par bine instruite. La mâţe mă refer. Lansează rafale de miorlăituri, pe o gamă atât de înaltă încât ai crede că le ia cineva jugulara. Apoi, toacă metodic nervii ascultătorilor cu icnete disparate, la intervale aleatorii 😉 de timp. Mă disperă mai ales atunci când, având somnul dulce, aud excitările corzilor vocale ale cotoilor…sau mâţelor…sau ce mama naibii or fi!

Oricum, le-am jurat răzbunare şi ca mine cred că mai sînt câţiva „pasionaţi” de prin blocurile vecine. Facem un comando şi le executăm. Iar celor ce le iubesc şi le hrănesc le transmit un singur lucru: MÂNCA-LE-AŢI COADA!!!!!!!!!!!

Punctul 2.

Merg şi eu, ca tot omul căruia i s-a pus pata pe un fishburger, la restaurantul ăla cu nume de desen animat. La McDonald’s, că aici îi pot zice numele, fără frică de amenzile CNA-ului. Dau să ajung la geamul unde fata urma să-mi ia comanda, când un nenea cu geacă indefinită pe el se postează glorios lângă un fel de barieră (ştiu că e o exprimare ciudată, dar alta nu am găsit să indice poziţia oficială pe care a luat-o) şi îmi face semn să opresc. N-are faţă de poliţai, aşa că nu ştiu ce să fac. Aleg să bag talpa în frână şi să cobor geamul.

– ??? (asta-i faţa mea întrebătoare 😉 )

– Opriţi lângă aparatul acela şi vorbiţi spre el. Faceţi comanda şi fata vă aude.

M-am uitat spre ciudăţenia impropriu numită „aparat” – semăna mai degrabă cu R2D2 din „Star Wars”. N-am mai vorbit niciodată cu un specimen de ăsta, aşa că l-am privit fix în difuzor şi am aşteptat până ce vocea metalică a fetei mi-a confirmat că „aparatul” ştie limba română. În plus, mi-a plăcut faptul că, deşi la vreo 2 metri distanţă, microfonul instalaţiei capta orice vorbă. Faină sculă! Avem şi noi nevoie de aşa ceva la tv.

Singura problemă e că nu înţeleg rostul lui R2D2 ăsta, din moment ce, pentru a plăti, tot la fata de la geam ajung. E drept, angajata restaurantului are acum în dotare ceva cască fancy, care îi dă un aer de secret agent ori de coordonator de zboruri la NASA 😀 . Mă întreb ce ascultă în ele, între două comenzi. Ceva radio sau vorbesc pe mess cu prietenu’? 😉 Sînt curios, nu?

Punctul 3.

Le mulţumesc „prietenilor” care nu mai pot de grija mea şi a celorlalţi care am plecat la TVS. Îi anunţ pe această cale că sîntem bine, ceea ce, sincer, le doresc şi lor. Încercăm, toţi de acolo, să facem treabă şi să nu le dăm satisfacţie celor care discută între ei chestii de genul „O să vadă Laboş şi ceilalţi că nu-i cum credeau ei şi o să le pară rău că au plecat…”

E adevărat, mi-e dor de TTV. De fapt, mi-e dor de Transilvania TV, de atmosfera începutului de acolo. Deşi unii ne acuză că acum bârfim fostul loc de muncă, vă spun eu că nu o facem. Ne comunicăm unele schimbări despre care am aflat şi discutăm profesional, privind jurnalele. Atât. În rest, de colegii rămaşi în TTV ne amintim cu drag. Au făcut parte ani de zile din viaţa noastră. Aş minţi să spun că de toţi ne amintim cu drag. Dar nu bârfim pe nimeni.

Acum sîntem la TVS şi ne facem treaba aici. Nu sîntem mercenari şi nici trădători. În timp, ne vom lipi iremediabil de noul loc de muncă. Ce naiba să facem, dacă sîntem nişte sentimentali? Învăţăm să iubim din nou, că e o lege a firii.

P.S. Am vorbit în numele tuturor celor ce au plecat de la Transilvania la TVS. Ştiu, nu se face, dar mai ştiu că toţi gândim la fel. Nimeni nu ştie ce am simţit când am plecat din televiziunea pe care am văzut-o născându-se. Şi, pe bune, ne doare când sîntem acuzaţi că bârfim şi că ne doare în cur de ce am lăsat în urmă.

E primul şi singurul răspuns pe care îl dau acestei situaţii. Mergem mai departe, cu capul sus!