Cred că asta e natura umană: ne amintim de oamenii cu adevărat importanţi doar în momentul în care aceştia mor. Fie ei părinţi sau frati, scriitori, militari, politicieni ori jurnalişti. Şi abia atunci când nu mai sînt, ne dăm seama cât de importanţi au fost pentru noi. Încercăm să le acordăm tot fel de onoruri post-mortem, fără să realizăm că asta nu-i va aduce înapoi şi nu va şterge faptul că i-am ignorat până acum.

Mile Cărpenişan a fost un jurnalist. Punct. Unul care ar putea servi ca model oricărei persoane care ar vrea să trăiască în lumea presei. Celor care chiar vor să fie jurnalişti. Nu care cred că a fi reporter înseamnă doar a merge la conferinţe de presă şi a refuza să meargă pe teren, de teamă ca un strop de noroi să nu îi taie din valoarea sacoului impecabil. Celor care îşi iubesc meseria, care o fac cu suflet şi cu profesionalism, pentru că altceva nu-şi doresc să facă. Celor care îşi respectă munca, principiile, colegii, oamenii cu care vorbesc.

N-am auzit o vreme de Mile. După ce a transmis din zone de război ori afectate de calamităţi naturale, părea că s-a retras. Mai citeam pe bloguri că se implica în acţiuni sociale. În ţara asta, dacă îţi faci treaba cu onestitate şi profesionalism, lumea tinde să nu te bage în seamă. Să te îngroape sub un strat de uitare. În schimb, sînt urmăriţi până la saturaţie cei care-şi dau cu părerea despre politică ori lumea mondenă.

Pe Mile nu l-am văzut să-şi dea cu părerea şi să se excite vizual la vreo şuetă TV despre ce mai fac vedetele de fiţe din România mori confraţii lor din politică. E plină media autohtonă de astfel de „specialişti mondeni ori politici„, de o prostie crasă, imbecili şi plini de ei – marii comentatori ai invitaţilor de o micime grotescă de la show-urile TV penibile.

Acum, când Mile a murit, brusc şi-au amintit toţi politicienii de el şi toate posturile TV vuiesc de materiale montate pe muzică tristă. Ba, preşedintele Băsescu i-a acordat şi ordinul „Serviciul credincios„. Politicienii scriu pe bloguri despre el. Acum se înscriu şi ei în trend. Dă bine să te araţi afectat, deşi poate te doare în şapcă. După aceea, jurnaliştii redevin, pentru ei şi alţi „dăştepţi„, nişte tâmpiţi, care trebuie trimişi în origini ori jigniţi, cărora nu li se dau interviuri pentru că „nu mi-am aranjat părul„, care sînt chemaţi la conferinţe de presă idioate, fără subiect, care sînt insuportabili şi… aşa mai departe.

Sîntem un rău necesar, cum spune o vorbă tâmpită. Cei care îşi iubesc meseria o vor face mereu, fără să-şi dorească o diplomă sau nişte materiale frumos montate. Şi nici măcar discuţii stupide la OTV despre ceva misterios din existenţa lor. Ăştia sînt adevăraţii jurnalişti… Pace, ţie, Mile!