De când „fraţii” galici ne-au făcut „ţigani„, simpatia pe care o aveam faţă de ei a scăzut undeva spre deloc. Când au câştigat în ’98 Campionatul Mondial şi în 2000 „Europenele„, m-au exasperat aerele lor de mari vedete. Singurul care mi-a plăcut a fost omul cu cicatricea, Franck Ribery.

Au venit şi în Africa de Sud cu un Domenech care s-a înconjurat de figurile unui zeu suprem al fotbalului. A primit o lecţie aseară de la un Mexic organizat, meticulos, care a speculat orice fază şi care s-a folosit la maximum de debandada din echipa „cocoşilor„. Dacă primul gol a fost dat dintr-un offsaid mai mult sau mai puţin vizibil – fundaşii francezi au fost, oricum, pe nicăieri – faza care a dus la penaltyul de la golul doi a arătat cât de anoşti şi fără idei au fost foştii camioni mondiali şi europeni. Băieţii din ţara lui Hugo Sanchez – primul fotbalist mexican de care am auzit în copilărie – au fost cu două clase peste fiţoşii din Franţa.

Mă bucur că World Cup a făcut dreptate echipelor muncitoare. Degeaba ai talent, dacă nu şi transpiri pe teren. Au demonstrat-o şi grecii, care au muncit şi au reuşit să întoarcă rezultatul în meciul cu nigerienii. Au demonstrat-o şi elveţienii care i-au „ciocolătit” pe spaniolii rămaşi fără inspiraţie.

Până acum, cea mai bună echipă rămâne Argentina. Sînt curios ce face azi Germania cu Serbia. 🙂 Ăsta meci!