Adevărul e că nu se există 🙂 şofer care să pornească la drum lung, mai ales în afara ţării, fără tradiţionalul „Marcel„. Sau „Ioană„, după dorinţă. Aparatul GPS – no, că greu s-au prins unii 😉 – face parte integrantă din peisajul ce se aşterne în faţa pasagerilor, iar vocea care ne îndeamnă insistent să folosim cea de-a doua ieşire din sensul giratoriu este la fel de cunoscută ca şi cea a lui Bebe Cotimanis, de la Pro.

Fain colorat şi considerat sigur în măsura în care e updatat periodic, „Marcelu’” are momente de amnezie sau, mai rău, de nebunie insistentă. Sau insistenţă nebună, cred că e mai corect. Am păţit-o la Budapesta, sâmbăta trecută, când focurile de artificii trase de 20 august de pe podurile peste Dunăre au dus la blocarea accesului spre zona de bubuială. Renderii maghiari s-au postat la capete de străzi şi nimeni nu i-a putut convinge să se facă la o parte. Nici măcar GPS-u’.

Aşa a început o adevărată aventură prin Budapesta. De fapt, Neia mea şi cu mine am avut, fără să vrem chiar atunci, posibilitatea să ne plimbăm la greu prin oraş. O oră întreagă am dat ocoale, am văzut câteva clădiri de mai multe ori, am trecut peste linii continue şi am întors pe contrasens preţ de câteva mii de forinţi – amenzile pe care nu le-am primit, din fericire 😉 – şi am înjurat cât pentru trei excursii. Totul din cauza lui „Marcel„, care se încăpăţâna să ne îndrume pe drumul cel mai scurt pe care îl ştia, dar care, mă enervez din nou când îmi amintesc, trecea pe podurile BLOCATE. Iar reconfigurarea traseului ducea – al naibii! – tot pe pod. 🙁

Când, în sfârşit, zona vizată de harta noastră digitală s-a degajat, adică după vreo oră şi 30 de kilometri parcurşi oricum, numai „ca un şoim” NU, ne-am dat seama de un lucru: ne-am enervat pe degeaba şi, în loc să ne plimbăm cu maşina aiurea, mai bine o parcam lângă un pod, admiram fireworks-urile, făceam nişte poze pentru blog 😉 şi mâncam bine pe o terasă.

Nu-i bai, o fi pentru altădată, când ştim ce avem de făcut. Printre altele, şi să punem o hartă din HÂRTIE cu noi. Când se mai blochează ceva în faţa noastră, acţionăm „old-style„: punem atlasul pe bord, ne compunem în propria memorie traseul şi urmăm indicatoarele. Asta până cînd GPS-ul îşi revine în simţiri.

P.S. Cu ocazia ultimei noastre deplasări spre Budapesta, am descoperit alte două faţete ale capitalei maghiare. Una nasoală: nimeni, nici măcar  poliţiştii, nu ştia să îi îndrume pe turişti pe trasee ocolitoare. De puncte de informare, nici urmă. În schimb, nu am putut să nu remarc promptitudinea cu care au început să cureţe urmele petrecerii de pe poduri: chiar în timp ce se retrăgeau oamenii, au intervenit maşinile de gunoi , iar echipaje de poliţie cu girofarurile pornite le ţineau spatele, ca nerăbdătorii de şoferi să nu le deranjeze.