Sunt obosit. Nu cu semnul exclamării, ci cu punct. Nu mă plâng, nu încerc să storc câte un ”Săracul…”, ci recunosc o stare de fapt. Au fost multe evenimente prin televiziune în ultima vreme, se cer multe, încercăm să le acoperim pe toate. Uneori ne iese, alteori nu. Asta te cam stoarce de puteri.

Sunt obosit, dar nu renunț și trece. Întotdeauna găsim în noi energie să facem ceea ce nu ne mai credeam în stare să facem. Așa și eu. Îmi place televiziunea, cea în formă pură, și am învățat să fac față tâmpeniilor sau aberațiilor pe care le mai găsesc în lumea ei. Noroc și cu Neia mea – continuă să-mi înțeleagă meseria pe care mi-am ales-o, chiar dacă stau ore multe, multe, la redacție. 🙂

Am reușit să trecem cu bine peste 1 decembrie și ziua alegerilor, evenimente foarte solicitante – colegii mei o știu cel mai bine. Am avut luni un jurnal de news-alert, chestie la care – încet, încet, ținând cont și de backgroundul nostru într’ale televiziunii – devenim specialiști. Cu ajutorul lui Gogu al nostru – cel mai bun tehnic de oriunde – devenim specialiștii specialiștilor. 😉 Am trecut și peste supărările politicienilor, care ne-au acuzat – unii – că nu-i băgăm în seamă dacă nu le băgăm microfonul sub nas, motiv pentru care ne-au tratat cu superioritate și, uneori, cu totală lipsă de bun simț. Infatuarea e o modă în lumea politică de oriunde, cu precizarea că la noi e maladie.

Trec însă mai greu peste întrebări de genul celei puse duminică de un coleg: ”Dar de ceea ce facem noi azi, că stăm atât, ține cineva cont?” Am înțeles unde bate și e normal să te gândești la o recompensă, cât de cât. Sîntem și noi oameni și nu trăim cu aer. Avem, însă, și acel orgoliu al meseriei, microbul care nu ne dă pace, care ne zgândăre și ne face să ne agităm mereu, creează valuri de adrenalină și goluri în stomac de fiecare dată când se întâmplă ceva.

A vrea să dai informații, să fii mereu primul care o face, să îmbraci știrile într-o formă digerabilă și să-i faci pe cei care se uită la tine să fie mulțumiți și chiar dependenți de informațiile CORECTE ȘI NECOMENTATE pe care i le dai – ăsta e jurnalism.

Iar faptul că oamenii se uită la tine și te recunosc pe stradă sau te citează e o recompensă pe care toți și-o doresc. Prefer recunoașterea publică și agitația în locul unui post obscur și călduț.

P.S. Nu-s mironosiță și știu că și banii sînt importanți. Fără ei nu se poate. Atâta vreme cât îi câștigi cinstit și îți acoperă efortul.