Comoară. Ăsta era cuvântul-cod al copilăriei mele şi cred că al multora din generaţia mea. Cuvânt care încifrează în el cele mai multe din jocurile copilăriei, în care căutam drumul spre comoară, oricare ar fi fost ea.

Ne uitam toţi la „Cireşarii” şi visam să descoperim pe te miri unde o bogăţie ascunsă cu zeci ori sute de ani în urmă. Căutam peste tot, prin grădini, pe sub căpiţe de fân ori pe maluri de râu, dar cele mai atragătoare 😉 au fost podurile. Da, da, podurile, cele de case, nu cele de peste râuri. Podurile casei bunicilor şi ale casei părinteşti, podul plin cu paie de deasupra grajdului animalelor ori cel greu accesibil de deasupra anexelor din satul natal al mamei mele. Le-am străbătut de atâtea ori în copilărie, am răscolit lăzile aruncate pe acolo şi priveam cu interes la cotloanele ascunse, pline de praf şi de pânze de paianjen dintre grinzile mari.

Podurile erau întotdeauna locurile pline de mister, în care erau puse, uitate şi apoi redescoperite lucruri care mi-au trezit mereu interesul. În podul de acasă, din Beiuş, tatăl meu păstrase cu sfinţenie colecţia pe câţiva ani a ziarului „Sportul„. Eu i-am urmat obiceiul şi în anii ’90 adunasem între grinzi mii de ziare, colecţiile pe ani şi ani ale nu mai puţin de vreo 10 ziare. Şi acum mai există acolo exemplarele din anii 1998-2000 ale „Jurnalului de dimineaţă„, ziar în care am scris şi eu în acea perioadă.

Acum am descoperit podul casei părinteşti a Neiuţei mele. De fapt, le-am descoperit în urmă cu ani buni, 🙂 pentru că sunt trei astfel de locuri în curtea din sat. Unul e ocupat de porumbei şi îl cunosc din simplul motiv că mai fac pe acolo curăţenie. Al doilea, mai mic, nu prea are secrete – e doar înnegrit de fumul care, în construcţia iniţială, ieşea direct în pod, probabil ca să afume bunătăţile atârnate între grinzi.

Al treilea e cel mai mare şi cel mai interesant. L-am studiat în anii ăştia, când mai reparam hornul şi câte o ţiglă spartă. Acolo am tras cabluri şi am nimicit şi câteva colonii de viespi. 😀 Şi tot acolo am descoperit, cu ani în urmă, nişte vechi… aparate de tors, de fapt furci de tors cânepa şi fuioare. Acoperite de praf şi uitare, le-am admirat, dar nu le-am mişcat de acolo. Până azi, când Neia mea a decis să le scoată din amintire şi să le aducă la lumină. E o adevărată comoară: „Cred că au suta de ani. Bunica mea le are de la mama ei”, mi-a dezvăluit fata mea. Le-am spălat, le-am frecat şi, cu promisiunea că le vom da un strat de baiţ şi unul de lac, ca să le protejăm, Neia le-a aşezat pe terasă, unde fac casă bună cu muşcatele. 🙂