Mâna 1.
– Şefu’, n-ai un bec?
E rândul meu să-l privesc întrebător pe tipul din faţa mea. E mai mediteraneean decât subsemnatul 🙂 , vorbeşte repede şi, chiar dacă întrebarea lui are un sens – afară se întuneca încet -, pare ciudată.
– Că, dacă îl ai, îl tragem până afară şi mă pun şi îţi tai acum toate lemnele!
– Da’ nu eşti obosit? Ai mai tăiat vreo 3 metri şi la tanti Florica!
– Io? Obosit? Nu-s! Am putere. Le termin în două ore.
Toată lumea din curte zâmbeşte. Îmbrăcat cu nişte haine care o dată fuseseră albe – chiar şi aşa contrastau evident cu pielea lui -, puternicul nu părea să vorbească aiurea. Chiar voia să se pună pe muncă, deşi până şi soarele plecase deja la culcare. În plus, abia terminase de tăiat lemnele din curtea unei vecine din sat. Acum voia să le atace şi pe cele din curtea din sat, nici ele mai puţine de vreo 4 metri steri.
– Îi tânăr şi le taie rapid, domnu’!
Cine putea să ştie mai bine lucrul ăsta dacă nu nevasta omului cu becul? Mică, la fel de brunetă şi cu o ţigară din care trăgea cu o sete de pierdut în deşert, arătarea m-a făcut cu greu să-mi opresc râsul ce stătea să izbucnească atunci când i-am auzit glasul piţigăiat. Cred că în cuplul lor ea juca rol de om cu mapa, un fel de PR pentru forţa jumătăţii ei masculine. 🙂 N-am contrazis-o, dar i-am transmis că e mai bine să-şi lase omul să se odihnească – „Da’ nu-s obosit!” – şi să vină a doua zi dimineaţă. Am negociat: el a vrut la 7, la 8… eu am cerut înţelegere şi i-am propus ora 9 sau 10. A fost de acord.
– Da’ să nu chemi pe altul!
– Nu te teme. Am bătut palma, gata!
La ora 6 a fost prezent. A tăiat lemnele în vreo trei ore şi şi-a câştigat cinstit un ban.
Mâna 2.
Parchez maşina în faţa magazinului şi mă grăbesc să îmi prind din urmă jumătatea, care se plimba de minute bune printre rafturi. Trec pe lângă un bătrân care stătea pe zidul magazinului, cu o plasă de rafie în faţă. Rotea în mâini o bască roasă de vreme. Observ că pielea e depigmentată şi parcă respira greu. Îmi zic că o fi obosit şi îşi trage sufletul după plimbarea la cumpărături şi merg mai departe.
……
Neia mea se opreşte brusc în faţa mea. Abia am loc să o evit, ceea ce e mai greu cu două pungi de cumpărături în mâini. Se întoarce şi îmi face semn cu capul în direcţia bătrânului de pe zidul magazinului. Mă uit şi-l văd stând tot acolo unde-l văzusem cu vreo 10 minute în urmă. În mână ţinea basca roasă de vreme şi o monedă de 50 de bani strălucea înăuntru. Fata mea îşi scoate portofelul şi se îndreaptă parcă timidă spre el.
– Mulţumesc…
Îl privesc. Nu pare genul care să ceară ajutor. Cine ştie ce e în sufletul lui. Ce drame ascunde şi ce singurătate încearcă să înece printre oamenii care intră şi ies din magazin. Nu-l judec. Nu am dreptul ăsta. Simt că mă cuprinde un sentiment ciudat şi, brusc, mi se umezesc ochii. Poate chiar nu are pe nimeni să-l ajute şi, într-o ţară care-şi urăşte bătrânii, a ajuns la fundul sacului. Nu rezist impulsului şi fac un pas spre el.
– Mulţumesc…
– Să fiţi dumneavoastră sănătos!
Dau să mă întorc.
– Stai!
Vocea bătrânului sună atât de fermă încât mă opresc.
– Nici nu ştii ce mult o să primeşti pentru ce ai făcut acum. Nici nu ştii de unde o să vină, ce bine ai făcut!
– Lăsaţi. Să fiţi dumneavoastră sănătos!
– Lasă că o să vezi…
Sînt încurcat. Ştiu că binele este răsplătit cu bine, dar ştiu că am făcut totul fără să mă gândesc la vreun premiu. Şi nici să impresionez. Pur şi simplu, a fost o chestie de impuls. Am plecat de acolo cu inima strânsă. Ce aş fi putut face eu mai mult pentru omul acela? Oare cineva are grijă de el? Poate Cel de Sus…
Am adormit cu greu în noaptea aceea. Cu gândul la bătrân. La vorbele lui. Şi, în mod ciudat, am simţit şi un moment de pace, când Neia mea mi-a atins mâna, prin somn. Atunci am adormit, liniştit.