Când viaţa mi se părea o eternă alergătură între lecţiile de la şcoală şi joaca de pe stradă, adică acum vreo 30 de ani – mai am până la pensie, ştiu 😉 -, iarna venea o dată cu lemnele tăiate de tata cu motorul cu pânză din curte, iar Crăciunul era anunţat de tăiatul porcului și de cârnații puși în afumătoare.

Mi se părea ciudat ca guiţătorul pe care l-am crescut un an întreg şi pe care mama îl mai învelea cu pături vechi ca să nu sufere de frig (nu ştiu de ce, dar pe atunci era destul de greu să-ţi faci rost de un balot de paie), aşadar mi se părea ciudat să ştiu că porcul nostru era pus la pământ şi înjunghiat de o gaşcă de rude şi vecini. Aşa că în primii ani pe care mi-i aduc aminte la tăiatul porcului mă uitam pe geam la agitaţia din curte şi îmi astupam urechile cu mâinile ca să nu aud guiţatul disperat al animalului.

Bine, în acest timp, mama se ducea direct în cămară, departe de locul înjunghierii. Mult mai târziu mi-a explicat că o durea suferinţa animalului.

Bunicul, unchiul din partea mamei, un vecin şi mai apoi fratelo aveau grijă să nu-l facă pe bietul patruped să simtă prea tare chinurile trecerii spre lumea cârnaţilor, şuncii şi a şoricilor vânaţi de copii. Totul mergea apoi după reguli vechi şi clare, care făceau ca până seara cămara să fie umplută cu de toate şi familia să fie mulţumită că putea trece liniştită peste iarnă, cu cele de-ale gurii pregătite. Era o chestiune importantă într-o vreme în care totul era raţionalizat, iar carnea părea – uneori – marfă de contrabandă.

Din acest motiv, nu-mi amintesc ca cineva să-şi fi bătut joc de animalul sacrificat aşa cum se întâmplă acum.

Pe atunci, dacă porcul era înjunghiat în altă parte era adus acasă cu căruţa sau, cel mult, în portbagajul Daciei – nu ca acum, târât după maşină. Era pârjolit cu paie – butelia era scumpă -, iar pe pielea animalului nu se scriau nume de formaţii sau de cântăreţi; era greu să mâzgăleşti pe şoric Mirabela Dauer sau Angela Similea, nu? 😀

Chiar dacă nu am mai tăiat demult un porc şi am preferat cu Neia mea să luăm carne din care să facem cârnaţii, am rămas cu ideea că sărbătoarea Naşterii Domnului e anunţată de mirosul cărnii amestecată cu condimente şi forţată să intre în maţele cumpărate de această dată de la magazin. Evident, totul pus apoi în afumătoarea din curte să se impregneze cu fum şi să reziste peste iarnă.

Facem asta deja de patru ani şi nu avem de gând să ne oprim.

E o chestiune de familie, pe care noi doi o respectăm în fiecare decembrie. Debutul l-am marcat pe blogul de poftă bună. Anul acesta am început prepararea undeva spre miezul nopţii de sâmbătă şi, chiar dacă am terminat târziu în noapte şi am fost obosiţi, a meritat. I-am aşezat apoi în afumătoare, unde s-au încolonat exact ca nişte soldaţi în formaţie.

Crăciunul e aproape şi mirosul de cârnaţi puşi la afumat ne asigură că vom trece cu bine peste iarnă. Asta simt şi asta o doresc tuturor. Acum mă pot pune liniştit să împodobesc casa cu lumini. 😉 E tot o tradiţie a familiei noastre, pe care o îndeplinesc de câţiva ani. Deja o parte din casă am înconjurat-o cu lumini sub streaşină.

Mai rămâne să vină zăpada! 🙂