Crăciunul nu e Crăciun fără cârnați, caltaboşi şi fără jumări. Ori fără supa acră făcută de mama, ori fără tocăniţa din carne proaspătă. Se întâmplă an de an, chiar dacă se mai lasă cu câte un consum moderat de anghirol sau colebil. 😉

În familia părinților mei, tăiatul porcului e o tradiţie care, de câţiva ani buni, e continuată de fratelo. Ca un gospodar care se respectă, creşte singur râmătorul, de data asta în grădina de la marginea oraşului. Hrana e numai bio, cu multă verdeaţă cultivată la doar câţiva metri distanţă, în grădina familiei. Aşa că e clar că porcul de Crăciun se face rotofei şi sănătos, spre mulţumirea proprietarului. Care anul ăsta l-a aproximat la 120 de kilograme. Cel puţin. 🙂

Şi tot o tradiţie a devenit participarea subsemnatului la prepararea şi, ulterior, mâncatul din cârnați, jumări şi alte bunătăţi. Înfruntăm singurul inamic – frigul – şi garantat iese ceva bun. Asta chiar dacă anul ăsta am fost mai mult cu privitul. Şi cu fotografiile, pe principiul că „toate astea le mâncăm, pozele rămân”.

Anul ăsta nu a nins, să fie ca-n copilărie, la tăiatul porcului, când animalul era tranşat printre troiene şi când îngheţam afară, dar cine mai ţinea cont de frig atunci când se făceau cârnaţii? În schimb, a fost soare, vreo 13 grade şi cam frig seara. 🙂

Îmi plac cârnaţii şi celelalte preparate făcute de ai mei. Le-aş recunoaşte dintr-o mie. Au acelaşi gust ca în copilărie, poate un pic mai… light. 🙂 „E bine pentru stomac să nu fie atât de grele„, se justifică mama. Asta nu-i taie însă niciunui produs savoarea inconfundabilă.

Acum poa’ să vină Crăciunul. Cămara-i plină!