Scriam într-o postare anterioară că am renunţat la a nu cârcoti după ce o lungă perioadă din viaţa mea am luat lucrurile aşa cum veneau, fără să comentez ori lăsând frustările să se acumuleze şi… atât. Am învăţat şi continui să învăţ că e important să vrei mai mult în viaţă, să nu mă ghidez după enervantul „e bine şi aşa„.

Să ne înţelegem. Ştiu că orice lucru trebuie făcut cu răbdare şi cu eforturi ori compromisuri. Sînt de acord şi chiar sînt dispus să accept multe dacă ştiu că la sfârşit, vorba cântecului, „totul va fi bine„. Dar nu voi fi de acord cu atitudini şi situaţii despre care ştiu că nu au niciun rost şi pot fi eliminate cu puţin efort – fizic şi de… mentalitate.

Detaliez. Sînt de acord cu lucrările din Piaţa Unirii. Centrul oraşului avea nevoie de o schimbare de imagine, iar proiectul îmi place. Între noi fie vorba, sînt curios cum va arăta când va fi gata. Sunt conştient că până atunci va fi multă agitaţie, că prin zonă vor circula doar ditamai excavatoarele, macaralele şi camioanele.

Nu va cânta muzica din puburi, ci vom auzi triluri de pickamere. Pantofii curaţi au devenit deja istorie, pentru că eu cel puţin vin pe jos de la un kilometru, pentru că nu mai am loc de parcare în centru. (Pentru asta am decis să-mi iau bicicletă. 🙂 ) Dar peste astea pot trece, doar e şantier şi sper ca la final să mă bucur că totul este ca la… proiect. 🙂

În schimb, mă dezamăgeşte – e un verb „cuminte” – felul în care sunt trataţi oamenii care au treabă în zona lucrărilor. 🙁 Pentru că, să ne înţelegem, deşi centrul s-a transformat în şantier, în firmele şi clădirile din Piaţa Unirii angajaţii nu şi-au luat concedii plătite până la terminarea lucrărilor.

Dar, ca să ajungă la muncă sînt nevoiţi să fac slalom printre utilaje, zone decopertate, bucăţi de asfalt şi muncitori. „Şi ce dacă? Doar se munceşte la greu, nu e farmacie”, mi-aţi putea zice. Corect doar pe jumătate. Se munceşte, dar puteau fi amenajate treceri pentru cei care vin cu treabă în centru. Peste fostele şine de tramvai era binevenit un fel de podeţ sau mai multe; nu trebuia să mai faci un ocol pe strada Primăriei ori să mergi  până în capătul Străzii Independenţei ca să ajungi în pasaj ori pe Alecsandri. Sau să treci direct prin noroi, peste pământ şi bucăţi de asfalt.

Aşa cum ar fi bune şi nişte treceri amenajate spre băncile ori sediile de firmă din zonă, rămase acum fără trotuarul din faţa uşii. E vorba despre organizarea de şantier din centru, de care nu sînt răspunzătoare autorităţile locale; dar ele îi pot sancţiona pe cei care nu respectă normele de protecţie. De protecţie a „civililor„, dacă-mi este permis.

Am văzut cum se desfăşoară lucrări de acest gen în Viena, unde non-stop se construieşte ori se renovează ceva. Acolo şantierele sînt izolate de zonele circulate. Nu simţi praful, nu vezi gunoi ori noroi, trecerile sunt strict delimitate, iar circulaţia atent redirecţionată în aşa fel încât şoferii, trecătorii şi constructorii să nu se încurce unii pe alţii. Deci ştiu că se poate. E o chestiune de mentalitate, de respect faţă de oricine.

Nu mai spun că la intrarea în pasaj betonul a fost spart şi pus la loc de câteva ori, ca muncitorii de la Apă să facă nişte lucrări. Cam una la două-trei luni, în medie.