Puţini îşi mai aduc aminte de serile lungi de iarnă de dinainte de ’89. Acelea în care curentul se lua cu orele, lăsând în beznă case, străzi ori chiar aşezări întregi. Pe atunci, fiecare gospodar avea o lampă. Măcar una.

De pe strada care ne lăsa să ne jucăm în fiecare seară de iarnă printre troiene vedeam cum la ferestrele caselor se iţeau, una după alta, luminiţele lămpilor. Oamenii păstrau petrol lampant în recipiente de tablă, umplute cu grijă şi astupate cu o bucată de cocean. Aprindeau lampa imediat ce se însera, atunci când ştiau deja că becurile devin nefolositoare.

Pare ciudat, dar toată situaţia asta avea un farmec aparte – privită, bineînţeles, prin ochii copilului de atunci. Să auzi cum troznesc lemnele în soba de teracotă, să simţi mirosul de prăjitură venind dinspre bucătărie şi să-i auzi pe cei ai casei povestind despre toate cele… 🙂 Noi, cei mici, nu prea aveam habar de problemele adulţilor.

Poate de aceea mi-a rămas amintirea plăcută a lămpii aşezată pe masa din cameră, aruncând lumini şi umbre haotice pe pereţi, spre care priveam cu ochii mari şi ne închipuiam că vedem lupte dintre prinţi şi balauri ori zmei.

Înapoi în timp

Scenele din copilărie mi-au revenit în minte zilele trecute, când vântul puternic a pus la pământ mai mulţi stâlpi şi a oprit timp de aproape o zi alimentarea cu electricitate în sat. Ziua a fost cum a fost, dar când a coborât seara mă simţeam ca şi când m-aş întoarce în timp. Am încercat să ne descurcăm cu lanterna cu acumulatori pe care îi încărcasem cu câteva zile, până când Neia mea şi-a amintit de lampa de pe terasa de vară, pusă în colţul cu amintiri. Ştia că o umpluse cu petrol lampant, deci era funcţională.

Am adus-o în casă şi am pus-o pe masa din bucătărie. Atunci în subconştientul meu s-a produs parcă un declic şi am simţit atingerea copilăriei. În sobă trozneau lemnele, vântul îngheţat al iernii învârtea nervos cocoşul de metal de pe horn, iar pe aragaz fierbeau mâncărurile. Jumătatea mea povestea cu buni întâmplări de mult petrecute. Câinele se întinsese pe pragul uşii. Iar eu mă simţeam atât de bine în căldura care mă cuprinsese pe patul de lângă fereastra de la stradă.

Mi-a şi părut rău când s-a aprins becul…