Două lucruri nu-mi plac vara: căldura insuportabilă şi faptul că se face lumină atât de devreme. Între noi fie vorba, mi-ar plăcea să fie întuneric până pe la 8 dimineaţa, ca să pot dormi mai mult de ora 6 jumate, când mă trezesc acum. 🙂

În rest, îmi place tot ce oferă anotimpul cald. Mai ales acum, când în grădina de la ţară s-au copt zmeura şi cireşele. Zemoase, parfumate, dulci şi mari, nici nu se compară cu cele care sînt vândute prin piaţă sub denumirea de produse locale, dar aduse de prin ţări străine.

Abia am aşteptat să ajung în sat şi, exact ca în copilărie, am luat în cătare mai întâi cireşul. E o replică mai mică a celui care domina în copilăria mea grădina casei părinteşti şi care făcea cele mai bune cireşe din lume. N-apucau să se coacă bine, că eu şi fratelo eram deja sus, printre crengi şi mâncam până ne durea burta. Câteodată aveam companie, că Danu, prietenul nostru din vecini, ştia exact cât de bune cireşe aveam.

Cam la fel sînt şi cele din sat. 🙂

După ce m-am săturat, n-am uitat de zmeurişul de dincolo de gard. Lângă plantele mai bătrâne am adus anul trecut câteva vlăstare care acum m-au încântat de-a dreptul. Au dat o recoltă de numa’-numa’. 😀 Şi duuuulci. Şi buuuune.

Şi cum Neia mea nu putea să scape ocazia, o parte din dulceţile astea roşii au devenit în scurt timp o bunătate de spumă. 😉

Acum, sincer, cum să nu-ţi placă anotimpul ăsta? 😀