Când scriu postarea asta e trecut puţin de ora 7. Stau la masa din bucătărie şi încerc să mă trezesc cu ajutorul unei cafele cu lapte, aşa cum fac de ani de zile. Nu întotdeauna am fost atât de relaxat dimineaţa.
sursa foto: www.wheelideas.com
Mi-amintesc că fix acum 17 ani, pe la aceeaşi oră, eram pe drumul dintre Beiuş şi Oradea – circulabil pe atunci. Mă duceam la interviul pentru angajare la „Jurnalul de dimineaţă„, unde aflasem că se caută reporteri.
Pe 29 iulie 1998 intram prima dată într-o redacţie. Timid, dar curios. Şi cu o dorinţă uriaşă de a învăţa, de a merge pe teren, de a scrie. 🙂 Sigur, habar nu aveam cu ce se mănâncă meseria asta, dar voiam să o fac pe moment. Eram convins că îmi va trece curiozitatea şi voi reveni la domeniul pentru care m-am pregătit în facultate. Mă gândeam că după un an voi merge la examenul pentru magistratură şi presa va rămâne doar o aventură.
Sînt în 29 iulie 2015 şi aventura în presă continuă. 🙂 Au fost 17 ani în care am văzut multe, am aflat şi mai multe şi am învăţat câte ceva din fiecare lucru care mi s-a întâmplat şi de la fiecare om important pe care l-am cunoscut. Nu am avut parte de experienţe senzaţionale în fiecare zi – cum se întâmplă în presa centrală; am constatat însă că jurnalismul se poate face şi în provincie, chiar dacă „zeii” din Bucureşti ne privesc cu o superioritate doar pe jumătate explicabilă.
Am făcut şi greşeli (aş invoca faptul că e uman să dai rateuri, dar în realitate a fost vorba de neatenţie şi, uneori, chiar prostie), dar m-am şi mândrit cu multe materiale. Unii m-au înjurat, alţii m-au ameninţat – inclusiv că aruncă redacţia în aer (îţi aminteşti, Gabi Hizo? 😀 ), dar am fost şi felicitat.
Am trecut prin mai multe faze ale modului în care se făcea presă. De la buletinul de presă de la Poliţie, dactilografiat şi adus la biroul colonelului Tudor, unde trebuia să te duci personal ca să îl primeşti, până la mailurile de azi, la care sînt ataşate şi imagini, de nici nu mai trebuie să mergi pe teren. De la, încă, libertatea de a arăta cam orice la tv prin anii 2000 – inclusiv cadavre la morgă (mă bucur că s-au interzis acele imagini şi că s-au impus unele restricţii de bun simţ) – până la politica ultracorectă, pudibonderia şi chiar autocenzura multor „presari” din zilele noastre, când e recomandat chiar să eviţi să foloseşti unele cuvinte.
Am prins concurenţa aprigă dintre televiziuni din aceiaşi ani 2000, când în Oradea erau mai multe studiouri de televiziune – Antena 1, ProTV şi TVS, urmate apoi de al patrulea Transilvania TV. Se alerga după subiecte, reporterii munceau pe brânci, se făcea presă. Ne uitam unii la alţii la jurnale, sperând că nu am ratat o ştire ori că am dat-o doar noi, în exclusivitate. Fiecare voia să fie cel mai bun şi ne mândream – cel puţin cei pe care îi ştiam eu, pe eveniment – că munceam la un post sau la altul.
În continuare îmi place să simt adrenalina unui eveniment, să aflu cât mai multe şi cât mai repede. Nu-mi iese întotdeauna, dar măcar încerc. Întotdeauna e ceva de aflat, de învăţat.
În schimb, am ajuns acum să cunosc suficienţa unor reporteri şi nu numai, care cred că le ştiu pe toate, dar nu reuşesc să răspundă la banale întrebări despre propriile materiale. Care refuză fără motiv să facă un lucru, orgolioşi prin definiţie şi supărăcioşi ca nişte fete mari când alţii îndrăznesc să le atragă atenţia că nu e bine ce/cum au făcut.
Dincolo de aceste exemplare, sînt jurnalişti care îşi merită numele. Puţini, dar buni. 🙂
Nu mi-au plăcut niciodată politicienii, drept dovadă că am evitat mereu să mă intersectez cu ei. Pot număra pe degete la câte conferinţe de presă ori acţiuni politice am fost. Unii au încercat şi mai încearcă să-mi impună propriile păreri şi să ne trateze pe noi, pe jurnalişti, ca pe nişte subalterni. Poate cu unii le merge, cu mine nu.
M-am convins ce înseamnă politica la noi şi am preferat să nu am de-a face cu ea. Însă nu am ezitat să scriu despre cei care călcau strâmb, dar pozau în sfinţi. Am avut şi norocul ca majoritatea patronilor pentru care am lucrat să nu-mi interzică explicit ori să nu-mi impună ce şi cum să scriu.
Mi-au plăcut în schimb gospodarii din orice fel de instituţie, puţinii oameni care promit un lucru, tac apoi şi îl fac. Am cunoştinţe şi mi-am făcut surse printre poliţişti capabili, oneşti – da, da, sînt astfel de oameni – care îşi făceau meseria, în ciuda presiunilor. I-am respectat şi m-am bucurat că informaţiile pe care mi le-au dat s-au confirmat mereu, semn că au verticalitate.
Am fost de partea salvatorilor de la SMURD şi de la Ambulanţă şi am petrecut zile şi nopţi la rând, la filmări, alături de poliţiştii de frontieră şi cei de la Circulaţie. Am rămas în relaţii bune cu cei mai mulţi dintre ei, pe principiul „cine se aseamănă, se adună„. 🙂
Peste tot am găsit oameni faini, dar şi gunoaie. Ca în orice domeniu.
Despre multe aş mai putea scrie din anii de presă. Despre şefi de instituţii scorţoşi, despre purtători de cuvânt care se tem de presă ori care se trezesc noaptea ca să ne dea informaţii, despre multe cazuri interesante pe care le-am văzut, despre tot felul de oameni pe care i-am cunoscut. O s-o fac pe blog, în postări viitoare. Viaţa e lungă, iar poveştile faine. 🙂
E ora 12 şi am revăzut tot ce am scris până acum. Dau publicare şi mă apuc şi de alte lucruri. Am intrat deja în anul majoratului. De presă. 😀
Am citit şi ce pot spune decât faptul că avem aici o bunăciune de articol!
Îţi urez la cât mai multe subiecte pe care să le scrii cu drag. (work+personal blog)
P.S. mă bucur enorm când văd bloggeri care scriu cu DIACRITICE !!!
Mulţam fain de aprecieri și urări! 🙂 Ţi le intorc la rândul meu. Cât despre diacritice, mi s-a zis o dată că-s prea obsedat de ele, că pot fi maleabil etc. Puţini pricep că asta-i limba noastră. Dacă vorbim și scriem corect, ne respectăm pe noi inșine. Dacă nici limba nu ne-o vorbim ca lumea, degeaba ne dăm mari români și urlă patriotismul in noi.