Nu ştiu ce cred alţii, dar bănuiesc că mă aprobă: vara asta a fost una dintre cele mai calde ever. Am avut cod roşu de caniculă prin Bihorul natal, au fost 38-39 de grade zile la rând, iar pe drumul dintre parcare şi redacţie simţeam că trec prin mai multe saune. Iar nopţile… pfuuuu, nu ştiu dacă a fost vreuna pe care să o dorm cap-coadă fără să mă trezesc de câteva ori să mă hidratez, să mai deschid un geam ori să schimb tricoul. 🙁

Am avut noroc că în sat mi-am instalat duşul de grădină, cu care am devenit amic mai ales când aveam ceva de muncă pe afară. E drept, în tot răul e şi-un bine: n-am apucat să ajung la mare, dar în weekend-urile de vară am reuşit să capăt un bronz de Giriş de numa’-numa’. 😀

Adevărul e că abia am aşteptat să se sfârşească vara şi să vină toamna cu temperaturi normale. Cel puţin pentru mine, om care funcţionează ceas doar când afară sînt sub 30 de grade. Apropo, acum când scriu, la masa din bucătărie, mă uit la termometrul de afară şi văd 10 grade. Perfect! 😀 Mai bine pun o haină groasă pe mine decât să storc tricoul.

Sentimentul ăsta de aşteptare a toamnei, cu temperaturi de bun simţ, l-au trăit şi animalele din sat. Le-am văzut cum îşi căutau locuri răcoroase, ca să scape de arşiţă.

În timp ce mâţa vecinei s-a căţărat pe capacul de la fântână, unde cred că simţea răcoarea din adâncuri…

…Maxi s-a ascuns în spatele casei. Nu s-a ridicat decât cu greu când îl chemam la masă. 🙂

Se mai ascundea lângă poartă, la umbră, dar cred că o făcea ca să vadă când vine răcoarea. 😉

Iar primii care au văzut toamna au fost porumbeii. Normal, că ei stau pe casă, de unde se vede mai bine. 😀

Iar toamna a venit la timp, la început de septembrie, cu nişte nori de mai mare dragul.