Subiectul la modă în discuţii, indiferent că se poartă la CNN ori pe banca din faţa casei, în satul de câmpie, e cel al refugiaţilor. Nu există persoană care să nu aibă o opinie, să nu se implice activ în „debate”. De la drame până la teorii ale conspiraţiei, totul trece prin malaxorul opiniei publice. Sînt convins că până şi „pisi” de România îşi fac calcule şi discută înfocat cu „friendşii” de pe Facebook dacă nu cumva „e periculos acum să mergi la Parndorf? E reduceri, fată, dar e şi d’ăştia… refugăriţi pe autostradă.”
Evident că şi eu am părerea mea. Nu schimb lumea cu ea, pentru că sînt conştient cât sînt de neînsemnat în jocurile mondiale, şi sînt convins că nu am toate datele pentru a avea o opinie corectă. Mai curând e subiectivă şi e trecută prin filtrul logicii şi a bunului simţ.
Când intru într-o casă, respect regulile ei. Mă adaptez lor şi nu cer să fiu tratat într-un mod special doar pentru că-s un locatar ceva mai diferit faţă de restul. Din contră, eu încerc să nu-i deranjez pe restul locatarilor, indiferent că sînt ca mine sau total diferiţi. Contribui şi eu la întreţinere şi muncesc să fac locuinţa mai frumoasă, mai prosperă – e, totuşi, noua mea „acasă”. Dacă nu-mi place, plec, dar nu fac scandal, nu deranjez, nu las mizerie în urmă, nu dau foc locuinţei şi nu ameninţ pe nimeni. Iar dacă locatarii nu vor să mă primească, nu insist; caut altă casă. Sînt un om normal şi şi vreau să pot circula liber oriunde în lumea asta. Aţi înţeles ideea.
Nu pot să nu remarc un aspect. Refugiaţii de acum sînt primiţi cu braţele deschise de occidentali, la grămadă şi fără prea multe verificări. E adevărat, o perioadă autorităţile mai multor ţări din Vest au dat semne că nu-i prea vor, dar s-au răzgândit relativ repede. Imigranţii traversează repede, în grupuri uriaşe, ţară după ţară ca să ajungă în „Patria Făgăduinţei” – Germania.
Au făcut scandal dacă autorităţile maghiare au vrut să aplice legea – respect pentru unguri din acest punct de vedere – şi să îi ducă în lagăre până îi amprentează, îi verifică şi le dă documente. O bilă neagră pentru imigranţi: au nesocotit legile unei ţări europene. Dar asta nu a contat pentru celelalte ţări occidentale, care îi primesc, chiar dacă îi negociază acum la bucată, ca la piaţă.
Aşa că refugiaţii intră liniştiţi în Austria, în Germania, fără ca autorităţile să îi verifice conştiincios. Mie-mi sună asta chiar a lipsă de respect faţă de cetăţenii occidentali: tu, ca autoritate a unui stat civilizat, chiar să nu controlezi cine sînt cei care insistă să vină la tine în casă? E adevărat că e vorba de sute de mii de imigranţi şi de cheltuieli uriaşe cu verificarea lor, dar eviţi neplăceri ulterioare.
Prin comparaţie, puţini îşi amintesc de felul în care aceleaşi state occidentale îi verificau LA SÂNGE pe imigranţii din estul comunist al Europei de dinainte de ’89. Eram prea mic pe atunci, dar am citit, am întrebat, m-am interesat şi am aflat.
Aşadar, români, unguri, bulgari etc, care evadau din blocul comunist în căutarea unei vieţi mai bune, fugeau în Austria sau în Germania. Se predau autorităţilor din ţările respective şi erau duşi în lagăre în care erau cazaţi cât timp erau verificaţi. Primeau câte o pernă, o pătură, o gamelă, lingură şi furculiţă şi erau trimişi în camere cu 20-30 de paturi. Nu aveau voie să părăsească etajul unde erau cazaţi şi care, de altfel, era păzit de poliţişti înarmaţi. Când coborau la interviu ori la sala de mese o făceau doar cu escortă. După câteva săptămâni, dacă autorităţile considerau că nu reprezintă un pericol – adică nu-s ceva spioni ori infractori – primeau actele şi puteau ieşi din lagăr. Erau duşi apoi la pensiuni aflate în zonă, unde statul occidental le plătea cazarea, masa şi ceva bani de buzunar. Abia după un an îşi primeau documentele de rezidenţă şi puteau circula ca oameni liberi oriunde voiau.
Nu ştiu dacă s-au păstrat şi acum aceste reguli, dar atunci verificarea, chiar dacă implica nişte costuri deloc mici, se făcea în amănunţime şi dura ceva vreme. Ceea ce nu pare să se întâmple şi cu cei din actualul val de refugiaţi asiatici şi africani.