Conduc tăcut și ascult la radio ultimele știri despre ce s-a întâmplat la clubul din București. Ce poți spune în momente ca astea? La un moment dat, în dreapta îmi sare în ochi roșul mașinii de SMURD. E tot-terenul medicilor, parcat în fața fostei întreprinderi „Înfrăţirea„, la intrarea dinspre bulevardul Decebal. Din mersul maşinii văd în curte o ambulanţă SMURD şi un echipaj de la Poliţie lângă o clădire în curs de demolare.
Instictul îmi dă ghes să virez şi să mă duc să văd ce se întâmplă. Nu e atât de uşor pe cât aş fi vrut eu; traficul era destul de intens.
– Asta ar mai lipsi: să se întâmple ceva grav şi la noi, îi spui Neiei mele.
Văzând clădirea semidărâmată şi maşinile salvatorilor primul gând m-a dus la vreun căutător de fier vechi prins sub ceva planşeu. Ori – cine putea ştii – exista posibilitatea mai multor victime. N-apuc să-mi creez multe scenarii, pentru că în oglinda retrovizoare văd că salvările şi poliţiştii se pun în mişcare şi se îndreaptă spre podul Decebal, prin zona trecerii de pietoni de lângă OMV, singurul loc unde nu sînt borduri în mijlocul drumului.
Nu pot să nu aflu ce s-a întâmplat. Pun mâna pe telefon şi sun la Poliţie. În scurt timp vin informaţiile.
Era vorba despre un om al străzii care se urcase pe clădire ca să protesteze că buldezerele îi distrug casa lui din timpul iernii. Omul se adăpostea acolo când venea frigul şi nu concepea ca „locuinţa” să-i fie rasă de pa faţa pământului. Nu-l interesa nimic altceva, numai „casa” să-i rămână întreagă. Probabil că nu a ştiut ce să facă şi şi-a strigat nemulţumirea în felul lui: din vârful unui viitor morman de dărâmături.
Pompierii l-au dat jos înainte să facă vreun gest aiurea. L-au urcat în ambulanţa SMURD, care l-a dus la spitalul 6. Nu ştiu cât de dus era, dar ştiu că şi-a găsit adăpost cel puţin pentru câteva nopţi. Apoi, când s-o întoarce, cine ştie, poate „casa” lui nu mai există.
E şi asta o mică dramă. Una în lumea unui om necăjit. La radio continuau ştirile despre catastrofa de la Bucureşti. Dumnezeu să-i odihnească pe cei care au murit atât de crud…
P.S. Mi-am dat seama astăzi, încă o dată, cât de important e să-ţi stăpâneşti emoţiile în astfel de situaţii şi să relatezi ce se întâmplă. E extrem de dificil, o ştiu reporterii de eveniment care au văzut atâtea în anii de presă. Au reuşit-o cei mai mulţi, printre care mai ales ai mei colegi de la Digi24. Sînt convins că mulţi au lăcrimat apoi, când au ieşit din direct şi au plecat acasă. Că sînt şi ei oameni. Dar în faţa camerelor, telespectatorii au văzut profesionistul corect, echilibrat.
În schimb, mi-au lăsat un gust amar pateticii, urlătorii, vânătorii de audienţă chiar şi în aceste momente şi invitaţii, mereu aceeaşi, care îşi dau cu părerea despre diverse, de la Zăvoranca până la politica externă a Mozambicului. Şi am mai avut sentimentul de scârbă faţă de gunoaiele care au postat poze cu cadavrele din club.