– A fost totul superfain, până în momentul în care pilotul a făcut o întoarcere bruscă de am transpirat instant. Când am coborât abia stăteam pe picioare şi mai mulţi dintre noi eram albi ca dispersitu’.

E povestea pe care o spuneam de fiecare dată oricui mă întreba dacă până la 39 de ani am zburat vreodată. 😉 Da, circulasem de câteva ori deasupra pământului, dar o făcusem doar cu elicopterul Ministerului de Interne, cu care fusesem invitat să dau o tură ca jurnalist (nu ca martor ori inculpat) de către poliţiştii de frontieră – Mircea, mersi mult!

Şi cum lucrurile în viaţă evoluează, a venit momentul să cresc înălţimea de zbor de la câteva zeci ori sute de metri la peste 11 kilometri. Poetic spus, „deasupra norilor„. Iar Cel de Sus mi-a făcut un cadou cu ocazia asta şi m-a pus în prima cursă oficială  Turkish Airlines spre Antananarivo.

Eu cu Neia mea am fost pasageri în Airbusul care ne-a dus din Istanbul tocmai în însoritul şi mereu verdele Madagascar. 🙂 Nu ştiu dacă e o chestie cu care să te mândreşti – eu o fac, dar sigur e una pe care nu ai cum să o uiţi.

Şi pentru că a fost primul meu zbor şi prima cursă a companiei turce spre insula de lângă Africa, nu se puteau să lipsească problemele. De care am avut parte atât la plecare, cât şi la revenire. Ca să nu uit nicicum călătoria asta! 😉

Prima întâmplare a avut loc la Budapesta, la check-in-ul pentru cursa spre Istanbul. De fapt, a fost singurul check-in al cursei spre Antananarivo, pentru că punctul de plecare al călătoriei a fost capitala maghiară. Ne aşteptăm cuminţi rândul şi când ajungem la ghişeu întindem rezervarea şi paşapoartele. Aşteptăm prelucrarea datelor şi oferirea biletelor, proces care am văzut la ceilalţi că nu a durat mai mult de 2-3 minute. La noi, însă, minutele respective trecuseră demult, iar femeia de la ghişeu începea să se agite. Am întrebat despre ce e vorba şi ne-a răspuns că nu poate şi pace să convingă computerul să ne emită tichetele. Explicaţia ei:

-Trebuie să aveţi viză pentru Madagascar.

– Păi, viza se obţine de acolo. Ne-am interesat peste tot, chiar şi la Ambasada României din Africa de Sud (în Madagascar nu avem reprezentanţă) şi ne-au spus că, dacă nu stăm mai mult de 30 de zile, viza ni se dă la sosire în Antananarivo.

– Îmi pare rău, mie aşa îmi apare. Viza trebuia obţinută deja, din România. Nu se poate altcumva.

Tensiunea îmi crescuse periculos. Cum era să fii dat banii pe bilete şi să nu putem să plecăm din cauza unei neînţelegeri legate de viză? Şi dacă nu am fi verificat înainte. Dar o făcusem! Femeia s-a dus la colegele ei, au tot discutat şi într-un final ne-a dat paşapoartele şi ne-a îndrumat spre biroul Turkish Airlines. Un fel de „să se spele ăia pe cap cu voi”.

Mi-am lăsat jumătatea lângă bagaje şi am urcat în fugă scările spre etajul unde era biroul turcilor. Chiar nu aveam chef să pierd avionul pentru că ei nu aveau habar de regulile acordării vizei de Madagascar. Am intrat val-vârtej şi m-am dus spre unul dintre birouri. Am început să turui în engleză, să descriu situaţia şi am încheiat apoteotic susţinând că nu e normal să păţim asta cu câteva minute înainte de îmbarcare. Tipa de dincolo de birou nu a apucat să spună un cuvânt – debitul meu verbal era prea mare. 🙂 În schimb, colegul ei, care stătuse liniştit până atunci, a intervenit:

– Sir, totul s-a rezolvat. Am şi anunţat la ghişeu că vi se pot emite biletele. Aveaţi nevoie de viză din România dacă biletul dumneavoastră era doar dus. Aveţi însă rezervare dus-întors, deci viza vi se poate emite acolo. Have a good flight!

M-am oprit la fel de brusc precum am început, le-am mulţumit şi am alergat spre doamna mea, ca să luăm biletele. Restul a fost floare la ureche. Mă rog, cu unele excepţii. Recunosc că am avut unele emoţii, că am simţit un uşor gol în stomac la decolare, că zborul mi s-a părut lin, fără probleme şi… tare scurt şi că mi s-a făcut inima cât un purice când am văzut Istanbulul de sus, noaptea.

Dar a fost ok pentru primul meu zbor. 😉 Am crezut că problemele s-au terminat… nici vorbă.

Nefiind nevoiţi să mai trecem o dată prin controlul de securitate (la Budapesta un tip m-a pus să mă descalţ, deşi era evident că în pantofi nu aveam cum ascunde decât cel mult o armă urât mirositoare 🙂 ) am aflat la ce poartă e programat zborul nostru şi ne-am aşezat liniştiţi în sala de aşteptare. Asta până când Neia a văzut pe un ecran că respectiva sală le era dedicată celor care merg tocmai spre… Tokio. 😀 Pfuuu, am înţepenit. Mai erau vreo 10 minute până se deschidea îmbarcarea pentru cursa de Madagascar şi noi nu înţelegeam nimic.

Am căutat repede un tabel cu „mersul avioanelor” şi când l-am găsit am realizat că între timp se schimbaseră porţile, iar pe noi ne trimiseseră taman în celălalt capăt al aeroportului. Am alergat pur şi simplu vreo 10 minute bune, pe scări rulante şi străpungând marea de oameni de toate naţiile care se mişca haotic de la o poartă la alta. Iar când am ajuns, am constatat că suntem printre primii – ceilalţi nu fuseseră, probabil, la fel de buni prieteni cu Usain Bolt ca noi. 😉

Nu mai zic că îmbarcarea a fost amânată cu vreun sfert de oră – ca toată lumea să ajungă la noua poartă. În schimb, pe toată durata călătoriei – vreo 9 ore şi ceva până în Mauritius, unde am avut escală, şi încă o oră jumate până în Madagascar, în total vreo 8.000 și ceva de kilometri – am avut parte de condiţii excelente în avion: mâncarea a fost excelentă, am băut câte o bere fiecare, iar turcii ne-au tratat regeşte, cu mâncăruri şi băutură tot din două în două ore. Plus am văzut două filme şi am aţipit cu Neia mea în braţe. 🙂

Am văzut cu coada ochiului superbele plaje din Mauritius – din cauza emoţiilor începătorului am stat cu privirea mai mult fixată pe un punct din faţă, de altfel inexistent. 🙂 Iar dacă ar fi ceva ce să le reproşez turcilor este că la aterizare în Antananarivo ne-au ţinut în avion pe timpul scurtei ceremonii de bun venit (foto) şi apoi ne-au scos prin partea din spate a avionului. Adevărul e că o mică amintire puteau să dăruiască fiecărui călător din zborul inaugural spre insula africană.

La coborâre am simţit din plin şocul căldurii şi umidităţii din Madagascar – erau vreo 30 şi ceva de grade pe 15 decembrie, multiplicate de „umezeala mare„, cum se zice pe la noi.

Am trecut repede de controlul de frontieră, am scăpat de o chestie pusă la tâmpla fiecărui călător de către nişte tanti în halate (cică verificau să nu suferi de febră galbenă), după care am primit vizele. Ne-am luat bagajele – niciunul nu se pierduse pe drum – şi, ignorând solicitările unor cărăuşi de prin zonă, le-am tras după noi şi am pornit în aventura prin Madagascar.

Despre ea, dar şi despre întâmplările de pe drumul de întoarcere – credeaţi că am scăpat doar cu cele de la dus? – o să vă povestesc mai multe în postările următoare. 🙂

P.S. Am râs, nu m-am putut abţine. Aşa am anunţat ce va urma de parcă aş fi fost crainic la Teleenciclopedia. 😀