Durerea vecinilor noştri belgieni se simte şi pe la noi. Le spun vecini pentru că stăm în aceeaşi casă: o cheamă Europa. Om locui noi undeva la parter, iar ei, cei din Bruxelles pe la etajele superioare, dar tot vecini se cheamă că sîntem.

Iar ce se întâmplă în „camera” vecinilor ne afectează şi pe noi. Ne face să fim interesaţi de ce se întâmplă în casă,  avem păreri, vrem să dialogăm. Că atât putem face de aici, de la celălalt capăt de continent.

Postările mele de pe Facebook, legate de atentatele teroriste de la Bruxelles, au fost – cred eu – printre cele mai comentate pe umila mea pagină de socializare. Amicii mei virtuali s-au cutremurat, s-au întrebat, au venit cu ipoteze ori au făcut apel la istorie, la răzbunarea fostelor colonii. Fiecare a avut o opinie. E normal, sînt oameni inteligenţi, care gândesc. (De aceea îi şi am în lista de „frendşi”.)

Unii au ajuns la teorii ale conspiraţiei, pe care s-au încontrat până aproape de jigniri. Alţii au declarat sentenţios: „Asta se întâmplă dacă îi primim pe toţi refugiaţii.” Unii susţineau chiar că totul e urmarea politicii permisive şi idioate duse de autorităţile belgiene, care au ajuns să nu mai intre în unele cartiere din oraşele belgiene. Amicii mei au oferit motive – unele greu de combătut, au explicat ori au acuzat.

Eu nu-s specialist în geopolitică, ştiu despre terorism din cărţi, de la TV ori de pe internet şi mă declar solidar cu toate victimele cretinilor ăstora, indiferent că oamenii ce au de suferit sunt francezi, belgieni, americani, africani ori asiatici. Şi mai fac ceva: urmăresc situaţia şi pun întrebări. Pentru că sînt un om logic şi vreau răspunsuri. Asta dacă poţi găsi ceva logic în ceea ce au făcut criminalii la Bruxelles.

De exemplu, am întrebat cum naiba se face că într-un oraş supersecurizat ca Bruxelles nişte cretini pot produce un astfel de dezastru? Ce au păzit serviciile de securitate?

Mi s-a răspuns că nu-i poţi supraveghea pe toţi nebunii. N-am crezut şi nu cred în explicaţia asta. Din două motive.

• Unu: nu vorbim de orice nebuni, despre indivizi care aud brusc voci şi se trezesc dimineaţa cu gânduri ucigaşe, ci despre oameni organizaţi şi bine coordonaţi. Tocmai de asta mi-e greu să cred că nu s-au scurs informaţii spre servicii şi că autorii sau celulele din care făceau parte nu au fost monitorizaţi/monitorizate din timp.
• Doi: autorităţile belgiene au tot susţinut că ştiau de iminenţa unor atacuri. Deci aveau informaţii că se va întâmpla ceva nasol în Bruxelles. Nu trebuiau să supravegheze o ţară, ci un oraş. Îndrăzniţi şi spuneţi-mi că nu aveau cu ce sau cu cine! E un oraş, unul singur de supravegheat, unul împânzit de trupeţi din armată şi de poliţişti care se uitau crunt şi la un copil care îşi scăpa gentuţa pe jos – ascultaţi ori citiţi mărturiile localnicilor. Poate că-s extremist la faza asta şi cer prea mult de la cei care trebuie să asigure securitatea unui oraş, a unei ţări. Dar mă gândesc că au murit oameni nevinovaţi…

Să ne înţelegem: îi respect pe spai şi pe poliţişti.

Pot doar să bănuiesc ce viaţă duc şi de câte ori şi-o pun în pericol pentru a-i proteja pe alţii care poate îi înjură şi îi urăsc pe motiv de libertate de expresie. Nu ştiu câţi dintre noi, ăştia care vedem doar vârful aisbergului, ne-am pune vreodată în locul lor. E drept, nu i-a obligat nimeni să-şi aleagă meseria asta, dar nici pe noi să fim ignoranţi şi să credem în aparenţe.

Dar cum au scăpat teroriştii ăştia de supravegherea belgienilor, asta aş vrea să ştiu. Repet, nu cred în scăpări, mai ales în cele urmate de zeci de morţi în Europa. Nu vorbim de Rîmaru ori Jack Spintecătorul, ci de ucigaşi dintr-o organizaţie cunoscută peste tot în lume.

Sigur, de aici până la teoriile conspiraţiei nu e decât un pas. Nu cred 100% în ele, dar nici nu le ignor. Pot fi corecte, cu dovada ori dovezile aferente. Care sunt mai greu de găsit,  dar nu imposibil.

În mod evident, vor urma măsuri stricte de securitate, mai ales pe aeroporturi. Ceea ce nu-i rău, mai ales că acum oricine poate ajunge în zona de check-in fără să fie verificat.

P.S. Scriu rar despre lucruri care se întâmplă în străinătate şi, de obicei, mă refer la lucruri faine pe care le-am văzut în călătoriile mele dincolo de graniţe. Aşa e normal şi aşa ar trebui să rămână. Dar, uneori se întâmplă şi nenorociri. Care n-ar trebui să existe.

P.S.2 Citiţi-i pe Cristian Tudor Popescu şi pe Florin Negruţiu, pe republica.ro, dacă încă mai credeţi că Belgia e departe şi România nu va fi afectată de nebunia teroriştilor.

sursă foto: www.9news.com