E o adevărată întrecere între televiziunile noastre în aceste zile: care stoarce cele mai multe lacrimi şi sentimente de mâhnire de la privitori.

N-am mai văzut atâta tristeţe la televizor, în deschidere de jurnale, de la precedenta moarte a unui actor român. Se scot din arhivă melodiile triste şi se fac montaje cu fade-uri şi cross-uri în şi din negru. Invariabil, materialele se termină cu o fotografie pe fond negru, însoţită de data naşterii şi a morţii. Ca pe crucile din cimitirul din sat.

Toţi o plâng pe Stela Popescu. Toţi sunt îndoliaţi şi au o figură de aia de tristăăăăăăă….

E patetic şi penibil în acelaşi timp

Se încearcă stoarcerea lacrimilor de tristete de la cei care lăcrimau de râs la scenetele doamnei Stela. Sau, simplu, Stela – nu-s lipsit de respect, dar aşa am ştiut-o de copil, de la televizor, cum o ştiau toţi românii.

În plus, mai sunt date pe post imagini cu sicriul adus la teatru şi declaraţii înlăcrimate ale oricui trece pe lângă grupul de microfoane. Apropo de asta, lăsaţi-l pe Arşinel în pace! Ce vreţi să spună când a rămas fără jumătatea lui artistică, aceea cu care ne-a înfrumuseţat copilăria?

M-aş bucura să văd decenţă

Să ne înclinăm la plecarea unui mare artist. Dar să-l ţinem minte pentru toate zâmbetele, râsetele, bucuria şi lumina pe care ni le-a dăruit. Să nu-l închidem în nişte materiale plângăcioase, ci să-i revedem scenetele şi să-i rememorăm replicile.

Să ne bucurăm că i-am fost contemporani Stelei Popescu. Că am avut onoarea de a o urmări la televizor, pe scenă sau la cinema. Eu asta fac. Iar bucuria asta este muuuuult peste tristeţea – inevitabilă – pe care o provoacă plecarea sa.

Rămân şi cu decenţa tare fain aşezată în cuvinte de fostul premier Dacian Cioloş, singurul dintre politicieni care mi s-a părut nepatetic: