29 iulie 1998. Nu uit niciodată data asta.

Cam caldă ziua pentru gustul meu. Dar nu doar ea era de vină pentru năduşelile care mă treceau. Cu câteva zile în urmă primisem acasă un telefon.

– Domnul Adrian Laboş? (până şi l-ul de la „domnul” se auzea clar si distinct)

– Da.

– Bună ziua. Sînt Szabo Alexandru, de la „Jurnalul de dimineaţă”.

– Bună ziua. (începeam să simt un început de gol în stomac)

– Aţi depus la noi un CV pentru postul de reporter. A fost analizat şi vă invităm în data de 29 iulie la un interviu pentru angajare.

Nu îmi mai amintesc prea bine ce am simţit atunci. Era primul meu interviu de angajare. CV-ul îl scrisesem pe genunchi, 🙂 pe o bancă, în parcul 1 decembrie din Oradea, împreună cu prietena mea de atunci. Amândoi voiam să intrăm în presă şi era convinsă că eu voi fi acceptat pentru că asta îmi doream.

În 29 iulie 1998, intram pe uşa „Jurnalului de dimineaţă” şi Alex, tipul de la secretariat, mi-a făcut semn să aştept. A urmat un interviu scurt cu Narcis Fekete, patronul ziarului, şi cu soţia lui, Daiana. M-au acceptat, doar eram băiat, bun de pus la alergat pe teren. (În primii ani de presă am mers mult pe jos, iar în primele 2 luni la Jdd mi-am găurit singura pereche bună de pantofi şi, pentru că nu prea aveam bani, am umblat aşa alte câteva luni.)

Însă, patronii nu prea înţelegeau cum, cu notele de la facultate, nu am încercat să devin procuror sau judecător. Nu le-am spus atunci că, de fapt, voiam ceva provizoriu, timp de un an, până la următorul examen pentru Institutul Naţional al Magistraturii. 😉 Nu ştiam că nu voi mai ajunge la Bucureşti, pentru acel examen.

Le-au dispărut toate îndoielile când le-am spus că în liceu am încercat, împreună cu un bun prieten şi coleg şi cu un consătean de-al lui – actualul SGR de la „Realitatea bihoreană”, Alin Avram, omul care a venit cu ideea – să pornim o revistă. N-am reuşit. Ne lipseau banii. (Mai am pe acasă, prin vechiul meu birou de licean, nişte încercări timide de a gândi un ziar. „Mondial” i-am zis, iar reporteri eram eu şi frate-meu. 🙂 Subiecte le inventam, pe baza unora reale, citite prin „Bravo”, „Popcorn”, „Adevărul” ori „Crişana”.)

Tentativa noastră i-a plăcut, probabil, lui Narcis, care a decis.

– Angajat de probă, după care, dacă vei confirma, vei fi angajat definitiv! (Mai târziu am realizat că acolo nu am avut niciodată carte de muncă, iar primul meu salariu a fost de 750 de mii de lei vechi, aproximativ.)

Înainte de a intra eu la interviu, prietena mea nu a fost acceptată. Narcis spunea că a avut note prea mari la facultate (fată deşteaptă, învăţa foarte bine) şi că în mod sigur nu va face carieră în presă. Peste ani, s-a dovedit că avea dreptate: ea a ajuns acolo unde şi-a dorit şi a meritat, în meseria pentru care a învăţat.

După ce Narcis şi-a dat acordul să rămân, n-am mai aşteptat până lunea, să revin la redacţie. Am făcut-o a doua zi…şi de atunci au trecut 10 ani.

Şi totul datorită lui tata. OMUL care m-a îndemnat să intru în presă, cel care a crezut în mine chiar şi atunci când nici eu nu aveam încredere în ceea ce simt, OMUL care m-a încurajat mereu şi care nu s-a îndoit NICIODATĂ de caracterul şi corectitudinea celui pe care l-a crescut şi l-a educat. Sînt sigur că, de acolo, de unde e acum, îmi poartă de grijă şi ştie că nu voi călca strâmb niciodată.