– Bebe, pe cine iubeşti tu cel mai mult? Pe mami sau pe tati?

– … (răspuns banat din motive diplomatice 😀 )

– Dar pe mine mă iubeşti?

– Da!

Dat fără clipire, răspunsul mă lasă fără replică, timp de câteva secunde. Mogâldeaţa din faţa mea ţine în mână o maşinuţă şi mi-a răspuns cu sinceritatea unui puşti de doi ani şi 10 luni. E în picioarele goale şi dă să fugă, să aducă altă maşinuţă pe care să mi-o arate. Nu rezist şi-l iau în braţe.

– Băi, şmecherie, ştii că şi eu te iubesc pe tine…

Declaraţiile astea de iubire 😉 ni le-am făcut reciproc eu şi Vlăduţ, nepotul meu. Ştiu că, pe o virtuală listă a lui, sunt undeva după „tati, mami şi buna Maia”. E şi normal să aibă un asemenea clasament, deşi nu sînt convins că Bebe ştie să facă o ierarhie. În schimb, e diplomat. Ştie ce şi cum să ceară. Doar că acum nu e cazul să mă perie şi ştie asta. În chestiuni de astea nu ştie să mintă.

Până nu demult, Bunu’ era cel (pe) care îl iubea nespus… Dar bunicul s-a dus şi, din păcate, nepotul lui şi-l va reaminti doar din pozele în care se ţinea de braţele lui…

Demult nu mi-a spus cineva cât ţine la mine. Ce spun acum nu e o lamentare, nu-mi plâng singur de milă. Observ doar – şi simt – ce bine e să ţi se mai spună. 🙂