În mod clar, luni a fost ziua latinilor. Portughezii i-au făcut varză pe coreenii din nord (săracii ăştia, vor fi tăiaţi de la raţia de coajă de copac timp de o juma’ de an 😀 ), chilienii i-au „ciocolătit” pe elveţienii care jucaseră rolul de toreadori în prima etapă cu Spania, iar supuşii regelui Juan Carlos au încheiat repede conturile cu hondurienii în faţa cărora şi naţionala lui Lucescu junior a reuşit să ia trei guri de oxigen. La ăst din urmă meci recunosc că mi-a venit somnul, semn că Hondurasul e un somnifer mai bun decât cele vândute la farmacie.

Interesant este că aproape toate echipele sud-americane, latine adică, sînt aproape de a ieşi din grupe. E un punct în plus în favoarea fotbalului-spectacol de acolo, dominat, zic eu, într-o măsură mult mai mică, de  superinteresele financiare care macină fotbalul european.

După astfel de consideraţii tehnico-tactice de nivel superior 😉 , mai am loc de una (doar e blogul meu, nu?): există şi la campionatul ăsta mondial tendinţa arbitrilor, mai ales cei din zone exotice, dar nu numai, de a favoriza echipele mari. A păţit-o Brazilia – dublul henţ nesancţionat al lui Luis Fabiano, văzut clar la excelentele reluări de faze -, a păţit-o şi Argentina. Repet, e doar o părere, uşor de combătut prin amintirea cartonaşului roşu primit de Kaka, simplu de enervat ca orice atacant.

Apropo de echipe mari: le spuneam ieri colegilor de redacţie că mi-ar plăcea o finală Brazilia – Argentina, în care băieţii lui Maradona să bată cu 4-2, cu 2-2 după 90 de minute, cu un gol în pas de tango în minutul 110 şi cu un capac pus brazilienilor în ultimele minute, ca să le iasă aerele de campioni din cap. Nici nu vreau mult, nu? 😉 Şi cum nimeni nu e profet în ţara lui, să vezi de nu se întâmplă aşa!