Femeia priveşte în gol, iar în ochii ei nu poţi citi absolut nimic. Încearcă să ţină durerea adânc ascunsă în ea, dar, Doamne, lacrimile nu ştiu să rămână la locul lor şi i se preling pe obraji. Bărbatul o cuprinde în braţe, iar ea îşi îngroapă capul în pieptul lui. Nici el nu-şi poate opri lacrimile, care îi ard faţa şi nu vor, pur şi simplu nu vor să se oprească. Ea îl simte şi încearcă să pună stavilă râului de durere. Nu reuşeşte, dar îi prinde, cald, faţa în mâinile ei şi încearcă, poate, să-l întărească.

Ei sînt părinţii de îngeri. I-am văzut în nişte imagini filmate de corespondenţii TVS în Baia Mare. Şi-au pierdut tot ce aveau mai scump pe lume: copiii. Acum nu le-a mai rămas decât durerea. Pe care o împărtăşesc cu alţii asemenea lor. Şi, Doamne, mulţi sînt! Săptămâna trecută s-au întâlnit, au prins lumânări în memoria îngerilor lor şi le-au scris mesaje pe baloane, cărora le-au dat drumul.

„Mami şi tati o să te iubească mereu…”… „Eşti îngerul nostru…”… „Ne e atât de dor de tine…”

Ce poţi să spui în faţa durerii unor părinţi care simt că nu mai au niciun sens în viaţă? Ca reporter, am văzut multe drame, am văzut sentimentele pe care le provoacă, dar parcă NIMIC NU DOARE MAI MULT DECÂT MOARTEA UNUI COPIL. M-am cutremurat când în jurnalele de ştiri am dat materialul despre moartea Patriciei, fetiţa de 5 ani care a avut o toxiinfecţie alimentară. Ce stupid! În România se moare din aşa ceva…

Nicio talpă nu este atât de mică, încât să nu lase nici o urmă pe acest pământ! O spune Bianca Brad, ceea care după ce a trecut prin durerea morţii propriului copil, se ocupă de părinţii de îngeri.

Şi cât dumnezeiesc de curat e zâmbetul unui copil! Şi cât de normal ar fi să-i vedem crescând mari şi frumoşi!

P.S. Ştirea despre înmormântarea Patriciei a fost montată de colegul meu Zoli Bozsodi, un om cu un suflet mare cât toată clădirea de pe Brâncoveanu.