Nu pozez în mironosiţă şi nici nu mă apuc acum să dau lecţii de morală. Evident că de Paşte am fost şi noi la cumpărături; am avut şi noi de luat alimente, sucuri, bere, condimente, ciocolată, cadouri. Facem parte dintr-o lume în continuă agitaţie şi urmăm cursul „fluviului” de oameni care curge mai ales spre marile centre comerciale din oraş.

Sînt, însă, câteva firicele, care se mai abat spre biserică. Oameni care lasă puţin deoparte alergătura după cumpărături şi îşi amintesc de suflet. Care uită câteva minute de grijile lumeşti şi ridică ochii spre cer, cu gândul la semnificaţia reală a Paştelui.

De Crăciun am transformat sărbătoarea Naşterii Domnului într-una a lui Moş Crăciun. În loc să coexiste, ultima a cucerit-o pe cea iniţială. Acum se face acelaşi lucru cu Paştele. Toată lumea se gândeşte la ce va aduce Iepuraşul. Peste tot, în magazine, vezi numai forme iepureşti, care te îndeamnă să cumperi de toate, indiferent că ai sau nu nevoie. Iar oamenii umplu magazinele şi parcările – aseară, la Era era parcarea plină, de exemplu.

În copilăria mea primeam cadouri de Paşte: haine noi. „Nu se cade să întâmpini Învierea în haine vechi”, zicea mama. Nu ştiam atunci de Iepuraş, dar mergeam să luăm paşte – pâine cu vin – împărţită la sfârşitul slujbei din noaptea de Înviere. Nu zic că eram credincos până în măduva oaselor, dar parcă pe atunci lumea se gândea mai mult la suflet.

E adevărat, dintotdeauna există pregătiri de sărbătoare, cu agitaţie, cu curăţenie, cu cumpărături. Dar cred că e bine ca măcar la marile praznice să punem pe primul loc sufletul. Să ne împreunăm mâinile şi să ne rugăm. Cu gândul doar la burtă am fi nişte animale ceva mai evoluate şi atât.