Scurtă postare despre psihologia nesimţirii

Nu-mi plac astfel de oameni şi aici îi indic clar pe nesimţiţi. Cam mulţi în lumea asta pentru gustul meu. Şi unul ar fi destul, d’apoi când se adună, se influenţează şi formează o gaşcă. Tragic este că ei nu-şi realizează atitudinea. Se cred rebeli, luptători pentru drepturi pe care şi le arogă ori pe care chiar ar trebui să le aibă, dar – vorba actualului preşedinte – ghinion, nu le au.

Diferenţa între ei şi rebeli este că persoanele din urmă ştiu cu cine şi cu ce se luptă. Îşi urmăresc ţelul fără să facă victime colaterale; de aceea sunt apreciate şi date ca exemplu. În schimb, nesimţiţii ştiu (sau nu) pentru ce se luptă, dar nu identifică clar personajul cu care se bat. Aşa că se războiesc cu toată lumea, pe care o tratează ironic, cu răutate. Nu ascultă explicaţii (care, oricum, sînt idioate şi nu le rezolvă situaţia în momentul doi, nu?), se cred îndreptăţiţi să facă tot ce le stă în putinţă ca să rănească pe oricine, pentru că toţi sînt vinovaţi pentru situaţia în care au ajuns. Numai ei nu, evident!

Uită de orice urmă de bun simţ, iar dacă descoperă o rămăşiţă nu fac altceva decât să o înlăture imediat şi să-şi continue lupta absurdă. Iar de aici până la frustare nu e decât un singur pas.

Caracterul unui om şi cei şapte ani de acasă ies la iveală mai ales în momentele dificile. Atunci vezi cu adevărat cum e o persoană. În rest, în clipele liniştite, de bucurie, te poţi aştepta să-şi pună o mască de care să nu-ţi dai seama decât mult mai târziu.

Uită, însă, că fiecare pasăre pe limba ei piere. Iar când lor li se va întâmpla aşa ceva, să nu se mire că nu vor găsi vreo mână întinsă în semn de ajutor. De cele mai multe ori, celor din jur li se acreşte de nesimţire şi nu mai cred în personajele respective nici dacă acestea ar lupta pentru cele mai nobile idealuri din lumea asta.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.