Să nu se teamă cineva că m-au părăsit neuronii şi IQ-ul mi-a ajuns la nivelul unui absolvent magna cum pahare al vreunei cârciumi rurale. 🙂 Din fericire, nu! Titlul de mai sus nu reprezintă o dezvăluire a adevăratei mele existenţe, ci concluzia unor „docomente” pe care le tot primesc atunci când trec pragul caselor de schimb din Oradea.

Până acum câteva luni – pe la începutul anului, de fapt – nu mă întreba nimeni de cartea de identitate sau „pe ce nume să fac bonul?„. Nici nu m-a interesat vreodată amănuntul ăsta, sincer să fiu. Prima care a spart gheaţa a fost o tanti de la un ghişeu care mi-a cerut buletinul. Când i-am zis că nu-l am, mi-a trecut un nume oarecare pe bon, însoţit de o serie şi un număr la fel de aleatorii.

De atunci aproape la fiecare schimb sînt întrebat de datele personale. Ridic din umeri, pentru că măcar cu atât am rămas din anii de facultate: să nu mă legimitez decât în faţa poliţiştilor. Şi acolo cu unele excepţii. 🙂 Aşa că primesc bonuri pe tot felul de nume. O perioadă mă distram şi le aruncam. Pe ultimele două le-am păstrat.

Sînt… parfum. 🙂 Unul atestă că mă cheamă Mădălin Voicu. 😀 E adevărat, sînt mai mediteraneean la ten, dar provin din strămoşi geto-daci. Nu că nu mi-ar fi simpatic senatorul cu fular, dar sîntem din două filme diferite. Pe lângă asta ştiu să cânt doar când tai iarba din grădină.

Ultimul bon mi-a ridicat fireşti semne de întrebare. Am fost desemnat ca fiind de gen feminin.

Mi-am mângâiat gânditor barba de quattro giorni şi am concluzionat că tipul de dincolo de ghişeu era cu siguranţă un posesor al unor însuşiri neobişnuite: era clar că putea să-mi vadă vieţile anterioare. Într-una dintre ele oi fi fost vreo doamnă, dar cred că atunci am rămas fată bătrână. Nu de alta, dar nu mi s-a transmis în această viaţă niciun fel de atracţie faţă de partea masculină a speciei umane -o, happy day! 🙂

Dar, dacă mă uit mai atent, s-ar putea ca Adam să fie prenumele şi Bianca numele. Deşi sună mai ciudat ca pălinca făcută şpriţ.