– Să fie neapărat roz. Şi cu Hello Kitty pe ea. Cu coşuleţ în faţă, lângă ghidon. Şi cu trompetuţă care cântă în loc de claxon.

Puştoaica din faţa mea turuia fără încetare şi părea să ştie exact ce îşi doreşte. Nu avea mai mult de patru anişori, dar voia ca mama ei, care o ţinea de mână lângă trecerea de pietoni, să înţeleagă bine cum stă treaba cu bicicleta visată. Nu de alta, dar o bicicletă roz, cu Hello Kitty, cu coşuleţ şi trompetuţă chiar te reprezintă şi te scoate în evidenţă printre fetiţele de la grădi, nu? 😉

sursă foto: 3pitici.ro

Cel puţin jumătate dintre cei care aşteptau verdele semaforului lângă trecerea de pietoni zâmbeau la auzul discursului năvalnic al piticului. Probabil aveau şi ei copii şi ştiau cum vine treaba cu prima bicicletă şi cum trebuie ea să arate. Mai ales că acum sînt o infinitate de posibilităţi din care să alegi.

Deşi nu-s atât de bătrân pe cât vor să-mi demonstreze câteodată durerile de spate şi de umăr 🙂 , în mintea mea cuvintele puştoaicei ce-şi dorea o bicicletă roz, cu prinţesă şi toate cele au readus amintiri din copilărie, când varietatea de „ţoagle” nu era atât de mare. De fapt, erau doar câteva modele, din care subsemnatul avea una verde, „Pegas” – normal, pe care o personalizam cu autocolante primitive, cumpărate de la bişniţarii din piaţă.

Printre ele era şi un autocolant cu Hodori, tigrul care fusese mascota Jocurilor Olimpice de la Seul, din 1988 şi care nu ştiu cum ajunsese să împodobească mai întâi un clasor cu timbre, după care a sfârşit lipit pe bicicleta mea de puştan. Hodori era prieten cu câţiva fotbalişti italieni şi nemţi, participanţi la un campionat european, cu ale căror cartonaşe împodobisem bara vehicului personal pe două roţi.

Aşa cum erau, bicicletele copilăriei şi-au făcut datoria. Au unit toţi copiii de pe stradă într-o gaşcă veselă şi gălăgioasă, care ridica în viteză colbul de pe drum mai ales în vacanţa de vară, spre disperarea unor vecini mult prea liniştiţi. Ne-au provocat cucuie şi ne-au însângerat genunchii 🙂 , dar ne-au marcat cei mai frumoşi ani. Iar străzile ne aparţineau nouă, copiilor cu biciclete, nu maşinilor.

Situaţia nu s-a schimbat prea mult pentru generaţiile ce au urmat. Chiar dacă au o concurenţă puternică din partea tabletelor, telefoanelor şi a internetului, bicicletele rămân un punct de reper şi al actualei generaţii de „grădinari” ori şcolari. Îi observ prin oraş, pe pistele destinate celor pe două roţi, ori prin parcuri. Iar la evenimente gen „Critical Mass” mă încântă să văd sute de copii pedalând alături de cei mari, mândri de bicicletele lor.

Acum piticii au şi de unde alege. Bicicletele de copii le fac cu ochiul de peste tot, în tot felul de culori, modele, pictate cu prinţese, pisici sau cu eroi salvatori. Fiecare vehicul are acum o poveste pe care cei mici ţin neapărat să le-o spună colegilor, prietenilor şi părinţilor. Părinţi care, interesaţi şi de preţ, nu mai trebuie să se teamă că vor plăti o avere pentru pretenţiile celor mici. Deloc, pentru că ofertele sînt pentru toate buzunarele. Ba chiar şi cu reduceri importante.

Aşa că nu mai e mare lucru să-i cumperi mogâldeţei de om care te ţine de mână, lângă trecerea de pietoni, bicicleta roz pe care şi-o doreşte, cu Hello Kitty, coşuleţ şi trompetuţă. 🙂