Simt o simpatie deosebita pentru sarbi. Nu e indusa de televiziuni, de ziare sau de diverse persoane din jurul meu. O simt de mult, din vremea liceului. Din vremea cand limba romana ne era predata de un sarb. De fapt, de un sarb mai roman decat toti romanii pe care i-am cunoscut. Profesorul meu de limba si literatura romana se numea Milan Martinov si era de undeva, din partile Banatului. Am zis ca se numea, pentru ca a murit, cand eram in clasa a XII-a. Un om deosebit, cu un zambet enigmatic fluturat in coltul buzelor, il asemuiam mereu cu un bunic pe care mi l-as fi dorit dintotdeauna. Calm, echilibrat, avea prestanta si distinctia dascalului de scoala veche, rar, daca nu imposibil sa mai fie gasit in invatamantul de azi.

Domnu’ profesor de romana – sarb la origini – ne-a invatat pe noi, copiii de gimnaziu si mai apoi de liceu, ce inseamna literatura poporului astuia. Ne-a invatat sa vorbim corect, sa simtim spiritul romanelor si sa trecem dincolo de rima poeziilor. Nu spun vorbe mari. Avea un talent deosebit de a lucra cu elevii. Profesorul meu de romana nu preda, el traia si transmitea mai departe ce simtea.

Nu a facut niciodata propaganda pro-sarba. Vorbea romaneste fara gres, marii scriitori ai literaturii romane – si nu numai – nu aveau taine de ascuns fata de el. Doar numele ii trada originea. Privindu-l, am inteles unul dintre motivele pentru care romanii sint foarte apropiati de sarbi: vecinii de la sud-vest ne-au inteles mereu si nu ne-au pus niciodata la zid. Am extins simpatia fata de un om asupra unui popor.

Nu neg, fiecare tara are valorile ei, precum si uscaturi prin codrii patriei. Insa de sarbi ma simt apropiat…. si asta si din cauza domnului profesor de romana, sarb din Banat.