Când eram mic, mă îngrozeau fulgerele şi tunetele. Orice ploaie mai răsărită se transforma în mintea mea de copil într-o cumplită furtună, gata să smulgă tot în calea ei. În urmă cu vreo 25 de ani, o furtună – de data asta pe bune, chiar furtună – ne-a smuls o parte din acoperişul casei şi a contribuit la întărirea spaimei de tunete, trăznete şi fulgere.

Acum, însă, am crescut şi eu şi am învăţat să-mi placă ploaia. Să ştiu că, pe lângă număratul banilor, oferă condiţii excelente pentru alte activităţi plăcute. 😉

Dar am mai învăţat că, atunci când plouă, în Oradea e bine să fii deţinător de barcă. Sau măcar de plută cu velă 🙂 Loc de plutit au cât vor muşchii lor. Prin bălţile din oraş. Par egzamplu, după ploaia de azi se formase un mini-lac la intrarea în parcarea de la Selgros. Când am intrat prin ea am făcut nişte valuri de parcă trecea prin zonă o corabie, nu un amărât de Opel. Cred că angajaţii de acolo nici nu se grăbeau să arunce apa, care funcţiona ca o baltă de curăţare a maşinilor ce intrau în parcare. Doar că o dată cu valurile de apă, se mai revărsau şi nişte tsunami de înjurături din partea şoferilor.

Şoferii care erau obligaţi apoi, la ieşirea de la cumpărături, să o ia spre casă aveau de a face cu un – vorba lui Ahmed – terrifying traffic. Din Nufărul până în Centrul Civic, nici o maşină nu a cunoscut mai mult de viteza a doua. Nervii făceau şpagatul şi taximetriştii au contribuit din plin la asta.

Dar am ajuns acasă şi m-am calmat. Am admirat torenţiala de afară, care m-a convins să bag capul în pernă şi să servesc o porţie de somn. Reconfortant, jur! 😉 Normal, că la mine în zonă nu se formează lacuri după ploaie. Sau cel puţin nu ştiu eu. Altfel, mi-aş pregăti slipul şi l-aş ţine în torpedou. Nu se ştie niciodată când trebuie să bag un înot ca să ies dintr-un ambuteiaj 🙂

P.S. Am o rugăminte. Explicaţi-mi şi mie de ce, la fiecare ploaie mai răsărită, cad programele de pe cablu ca muştele de pe pervaz, când le spreyezi cu Raid?