Microbuzul alb – o veche Toyota, asemănătoare celor care pot fi „admirate” în fotografiile despre zonele sărace din Asia – opreşte încet lângă maşinile parcate pe dreapta, stârnind un cor de claxoane din spate. A oprit aiurea, e drept. 🙂 Ăia din coloana formată puteau trece, aveau loc, cam puţin, dar parcă sună mai bine să bagi pumnul în claxon şi pe ăla din faţă în mă-sa. Omul de la volanul microbuzului, un bărbat aflat demult la vârsta bunicului care se plimbă cu nepoţii prin parc, face semne cu mâna pe geam că nervoşii din spate pot să treacă.

Capul „nervoşilor” – un Mercedes decapotabil – opreşte lângă microbuz, iar unul dintre cei doi balaoacheşi cu ochelari de şmecher şi burtă de neam prost, aflat pe scaunul din stânga, începe să strige la bătrân.

– Da’ aveţi loc să treceţi, pare că le explică omul.

Şi mai agitat, şmecheru’ ridică o mână ameninţător spre bătrân 🙁 şi, cum între cei doi nu era mai mult de o jumătate de metru, se face că-l loveşte. Se aud tot soiul de urlete cu accent de cartier, printre care bănuiesc „metafore” cu iz de trimitere în origini, de act oral ori control rectal. În cele din urmă, un cocoloş de hârtie, probabil de la vreun hamburger băgat la „ghiozdan” de unul din cei din Merţan, zboară direct spre faţa bătrânului, după care individu’ de la volan apasă în disperare pe acceleraţie. Râd amândoi cu gura până la urechi, în timp ce motorul duduie şi aruncă în aer zeci de decibeli.

Între timp, bătrânul şofer îşi trage Toyota de cealaltă parte a drumului, unde s-a ivit un loc de parcare. Tremură şi pare să vrea să poată strânge de gât pe toată lumea. N-are cum, că e prea slab şi nebăgat în seamă. Ba, chiar riscă să devină ţintă pentru cocoloaşe de hârtie ori pentru vreun „du-te-n p… mea” aruncat de unu’ plecat la colindat.

Toate astea s-au întâmplat azi, pe la 2 după-amiaza, în apropiere de Biserica cu Lună.

Mi-am adus aminte apoi de un editorial al lui tolo şi am realizat, a miliarda oară, cu câte sute de ani sîntem în urma civilizaţiei.