Năluca

„Simţi că s-a făcut frig? Simţi că s-au dus zilele de vară?”

Bătrânul trase puternic aer în piept. O mireasmă de frunze şi iarbă tăiată proaspăt îl învălui şi un zâmbet i se iţi în colţul gurii. Era parcul lui. Era banca de pe care privea jocul copiilor, căderea frunzelor, pasul lin al îndrăgostiţilor pe alei…

Nici nu mai ţinea minte câte toamne l-au prins pe acea bancă. Îi devenise un fel de tovarăşă, martoră tăcută a gândurilor pe care nu a apucat sau nu a încercat niciodată să le cuprindă în vorbe. Parcă se ştiau de-o viaţă. Ea îl aştepta răbdătoare în fiecare zi din fiecare toamnă, iar el… Ei bine, el nu a întârziat niciodată. De ce ar fi făcut-o? Casa era prea goală ca să-l mai încapă, iar amintirile îl sfredeleau dureros din fotografiile aşezate pe mobila din dormitor şi din bibliotecă.

Simţea îmbrăţişarea soarelui şi închise încet ochii. Glasurile copiilor se auzeau parcă mai clare, iar vântul purta din când în când o perdea de stropi către el. Palma îi fu cuprinsă de o mână caldă, a cărei atingere nu putea să o uite. Inima lui tresări şi bătrânul îşi ţinu pentru o clipă respiraţia. Lângă el, pe bancă, EA îi zâmbea. Ochii ei, Doamne, acei ochi pe care i-a iubit din prima clipă, îl priveau cu atâta drag…

Şi era atât de tânără… Zecile de ani nu păreau că au lăsat vreo urmă pe chipul ei. Era aceeaşi ca în ziua în care el s-a făcut de râs pentru că nu ştia cum să-i spună că nu poate fără ea. Când, în loc să-i spună „Vreau să fii a mea pentru totdeauna!”, îngăimase un abia auzit „Te iubesc…” EA a început să râdă, i-a cuprins faţa în mâini şi l-a sărutat.

Niciodată nu a ştiut să-şi exprime trările, dar EA l-a înţeles mereu. Ştia că era iubită şi iubea la rândul ei, cu patos, cum el nu credea că îl va iubi cineva vreodată. Şi nu se ferea să o arate, pentru că aşa era EA. În ultima lor clipă, i-a strâns mâna cu o forţă de care nu o credea capabilă, s-a apropiat de urechea lui şi i-a şoptit:

„Şi eu te-am iubit… atât de mult…”

Cuvintele îi scăpară fără să-şi dea seama şi o lacrimă începu să-i brăzdeze obrazul. Şi-o şterse repede şi privi spre locul gol de lângă el.

„Ai îmbătrânit… Şi e toamnă….”

Sprijinindu-se de baston, bătrânul se ridică şi porni agale spre casă. Nu avea de ce să se grăbească.

N-am nimic, să nu sperie cineva. Pur şi simplu m-am jucat cu cuvintele 😉 Sînt tot eu. Astăzi merg la baschet şi mâine la fotbal. 😀 Iar diseară mă uit la „Bee Movie”.

Fără categorie

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.