Bărbatul abia se poate ţine pe picioare. Răsuflă greu şi caută un loc unde să se aşeze. E atât de slăbit… şi simte cum cancerul îl macină pe dinăuntru. Din omul mândru şi bine făcut de altădată, o umbră se zbate să mai arate că încă mai trăieşte. Femeia de lângă el îl priveşte cu un amestec de drag şi milă. De unde să ştie nişte oamenii în halate care trec nepăsători pe lângă ei că omul care abia găseşte puterea să tragă aer în piept e cel pe care ea l-a iubit şi alături de care şi-a trăit viaţa. Cu bune şi cu rele… Dar nu concepe să-l piardă, deşi boala asta nu iartă.

Nimeni nu-i bagă în seamă. Bunul simţ îi face să aştepte răbdători pe holul spitalului până când pot intra la medic. La un moment dat, bărbatul se înmoaie şi dă să cadă. Speriată, ea se repede să îl ţină. „Ajutaţi-ne, nu vedeţi că leşină?!” Abia atunci, halatele albe au prins a se mişca şi i-au văzut pe cei doi care aşteptau cuminţi pe coridor. I-au dat îngrijiri bărbatului şi, culmea, i-au şi găsit un loc într-un salon. Asta abia când, după o aşteptare de o oră, pe hol, mâna femeii a intrat, strângând în pumn o hârtie colorată, în buzunarul unui halat.

S-a întâmplat în urmă cu doi ani, pe holurile Institutului de Oncologie din Cluj-Napoca, iar bărbatul aflat în metastază a fost tatăl meu, iar femeia este mama mea.

EU NU MAI CRED ÎN SISTEMUL DE SĂNĂTATE DIN ROMÂNIA. Pentru că în saloane stau înghesuiţi chiar şi 10 bolnavi, pentru că în spitale miroase a urină şi transpiraţie, pentru că medicii şi asistentele îţi vorbesc incredibil de urât, pentru că niciodată ei nu sînt de vină, au aplicat procedurile, iar dacă pacientul a murit – mortul e de vină, că n-a răspuns la manevre. Pentru că şpaga pe care o dau românii în spitale e echivalentă cu plata LEGALĂ, PE CHITANŢĂ, DEDUCTIBILĂ FISCAL, făcută la spitalele din afară. Pentru că nu poţi fi sigur niciodată că tratamentul aplicat aici e cel bun. Pentru că nu poţi fi sigur că boala ta nu va servi ca mijloc de luptă politică – vezi cazul Tecuceanu. Pentru că sînt spitale în care rişti să-ţi cadă tavanul în cap. Pentru că mâncarea bolnavilor se mai serveşte, ca animalelor, din găleată. Pentru că dacă ridici glasul, rişti să fii înjurat şi să nu te mai bage nimeni în seamă. Pentru că totul e nejustificat de scump.

Sănătatea din România e în moarte clinică! Să dea Dumnezeu să nu ne îmbolnăvim! E singura şansă 100% sigură să nu murim cu zile!

Prea puţine „flori” sînt în sistem ca să se facă odată şi o dată primăvară în sănătatea românească. Îi voi respecta întotdeauna pe cei din serviciile de urgenţă – SMURD şi Ambulanţă – pentru că ştiu că majoritatea sînt OAMENI. Mă înclin în faţa doctorilor de orice fel care nu au uitat că a salva o viaţă e realizarea supremă a unui medic. Îi apreciez pe cei din sistem care nu au uitat de cei 7 ani de acasă, care nu se răstesc, care găsesc timp şi bunătate să stea de vorbă şi cu domnul din Bucureşti şi cu ţiganul din Vadu Crişului. Îi iubesc pe cei care varsă o lacrimă de neputinţă când, deşi au încercat tot ce e uman posibil, pacientul a ales să renunţe la luptă.

Şi, din punctul de vedere al jurnalistului mereu dornic să afle adevărul şi să-l dea mai departe oamenilor, le mulţumesc celor care îşi pot găsi câteva zeci de secunde să dea o declaraţie la microfon, fără să-şi facă griji că nu sînt machiaţi, fardaţi, aranjaţi la păr, fără să se teamă că denaturăm sensul spuselor, fără să ne acuze, fără să se certe cu ziariştii şi apoi să-i cheme când primesc cine ştie ce aparat cu care nu ştie nimeni să lucreze, fără să-şi apere colegii care au greşit şi fără să-i ascundă de ochii „idioţilor din presă„.

Dar, Doamne, câţi sînt de puţini astfel de OAMENI în sistemul de sănătate!

De lipsa banilor nici nu mai are rost să vorbim. Politica a invadat demult sistemul, numirile se fac pe bază de apartenenţă la un partid, managerii buni sînt puşi pe liber dacă nu se implică în tot felul de jocuri.