Bărbatul în combinezon roșu era leoarcă de transpirație. Trecuseră mai bine de 40 de minute de când lupta – încrâncenat, strângând din dinți – să țină în viață un tânăr scos din Crișul Repede. Manevrele de resuscitare i-au stors, la propriu, pe salvatorii care nu au renunțat nici când li s-a spus că omul stătuse prea mult timp pe fundul râului, iar șansele de a trăi sunt aproape nule.

I-am urmărit de la depărtare. Aveam obiceiul să-i las să se desfășoare, să nu-i încurc nici prin simpla mea prezență. Apoi îi rugam să-mi spună ”la microfon” câteva vorbe despre situație.

Medicul îmi ceru un răgaz și își șterse broboadele de sudoare de pe față, amestecate cu lacrimile ce-i umeziseră ochii.

– Domn’ doctor, când vreți, atunci vorbim. Nu e grabă…

Era un tip impunător, puternic prin prezență și prin tot ceea ce făcuse de-a lungul anilor de când îl știam. Dar niciodată nu-l văzusem atât de întristat. Deși sunt convins că, și în cazul lui, băieții de la Holograf aveau dreptate.

– Avea 20 și ceva de ani. Tânăr, prea tânăr… Am încercat să-l salvăm, să trăiască.

Aș fi vrut să spun că, la fel ca în filme, i-am băgat un discurs mobilizator, dar adevărul e că habar n-aveam ce să zic. Am căutat niște cuvinte cât de cât de încurajare.

– V-am văzut: v-ați chinuit atâta timp să nu-l pierdeți. Ați făcut tot ce ați putut.

– Am făcut ce știm, ce am învățat: să îl salvăm. Asta e treaba noastră. Suntem normali.

Normali într-o situație aparte

De întâmplarea asta, petrecută acum mulți ani, mi-am adus aminte zilele astea, când coronavirusul ne domină viața, indiferent că suntem infectați sau nu.

Medicul de atunci nu s-a lăudat niciodată, nici pe Facebook, nici în fața jurnaliștilor. A luat decizii, a salvat vieți, s-a luptat pentru colegii lui și a considerat mereu că își face datoria. Că așa e normal. Asta chiar dacă cei din jurul lui știau că își împinge limitele tot mai mult.

Și totuși, adevărul e că nu-mi imaginez a fi posibil ca un întreg popor să se sforțeze din toți rărunchii să îi iasă totul perfect, la linie. Nu îmi imaginez că avem de-a face cu o întreagă nație de superoi. Dar aș vrea să încercăm să ne facem datoria, indiferent de unde și ce lucrăm, de locul în societate, de cultura și nivelul de pregătire pe care îl avem. Cu alte cuvinte, să fim normali.

Medicii să salveze vieți, polițiștii să ne apere, profesorii să ne educe copiii, iar jurnaliștii să ofere informații ori funcționarii să fie prompți și profesioniști. Că asta le e menirea, așa e normal. Să nu se aștepte la statui, presupun că nu-și fac treaba cu gândul la cantitatea de bronz utilizată pentru monumentul ce le va fi dedicat. Și nici la ridicări în slăvi pe Facebook – deși măcar niște comentarii pozitive ar merita. Unii.

Și, chiar dacă par complet nerealist, îmi doresc ca și politicienii să ia decizii pentru țară, nu doar să se laude – jenant – pe Facebook cât iubesc ei Românica și pe românași.

Iar cu toții să înțelegem că situația anormală în care ne aflăm cere atitudini normale.

Asta înseamnă:

• să respectăm regulile de igienă, legile și cerințele severe, dar logice și în favoarea noastră, ale autorităților – adică să nu fim teribiliști ori rebeli fără cauză;
• să nu ne intereseze doar propria persoană, ci și sănătatea celor din jur;
• să fim uniți, chiar dacă avem opinii (mai ales politice) diferite;
• să nu ne panicăm (aici chiar e simplu: stați cu cei dragi, mai citiți o carte, mai vedeți un film);
• să nu aruncăm cu zvonuri, ci să verificăm orice informație;
• să ne informăm din surse credibile (personal, urmăresc mai mult decât oricând TVR 1);
• să evităm căscatul gurii prin magazine și alte spații publice și să stăm mai mult pe acasă. Mai ales că nu ni se cere să cărăm bolovani cu spatele;
• mai ales, să avem credință.

Toate sunt chestiuni care țin de fiecare în parte. Le aplicăm și depășim și hopul ăsta. Trebuie doar să fim normali. În felul ăsta, plus un vaccin eficace, și situația revine la normal. Garantat. 😊

sursă foto: Teespring