E sâmbătă seara și cobor până la ”Unicarmul” de lângă curtea blocului. Magazin mic, de cartier, cu de toate: marfă variată, calitate ok, prețuri decente. Nu fac reclamă – oricum, nu asta e ideea. 😉 (Dar accept sponsorizare pe blog 😀 glumesc!)

Revin. Mă mișc iute printre rafturi – știu ce am de luat și nu e multă lume – și mă duc spre casa de marcat. În fața mea, un puști de vreo 10 ani maximum pune pe tejghea niște produse. Ascultă calculele vânzătoarei și începe să se scotocească prin buzunare.

Scoate niște monede, caută atent și alege una de 50 de bani și alta de 10 bani.

– Așa cred că e bine. E cum trebuie.

Vânzătoarea confirmă calculul micului client. Îmi scapă un zâmbet: descurcăreț și atent puștiul. 😉

Taxa de transport și livrare

Exact în acel moment se întoarce spre mine și remarc ochelarii a la John Lennon pe care îi poartă și căciula bine trasă pe urechi. Încerc să îmi rețin zâmbetul, dar e greu. Băiețelul e simpatic foc și mi-a fost atât de drag cu socoteala lui rapidă și cu găsitul în câteva secunde a monedelor necesare.

Primește rest câteva bancnote, le îndeasă într-un buzunar și trage atent fermoarul – nu care cumva să scape vreun leu. 😊 Își adună repede produsele plătite – prilej cu care constat că părinții, probabil, îl trimiseseră să ia niște pâine și smântână. La care și-a adăugat o mică taxă de ”transport și livrare”: două acadele pe care a avut grijă să le țină în cealaltă mână.

– Mulțumesc! La revedere!

Cu această ultimă dovadă de bună creștere, puștiul a părăsit incinta. 😊 Lăsându-ne în urmă pe mine și pe tanti de la casă, zâmbind.

Mi-s dragi copiii, enorm. Iar cei descurcăreți și deștepți sunt feblețea mea. Poate și pentru faptul că pe când eram și eu de vârsta lor îmi doream să fiu așa. Dar, cu toate notele mari de la școală și muuultele cărți citite, eram un rușinos și jumătate, greu de trimis până și să stea la coadă la pâine sau la lapte. Pe scurt, un blegofete pe care nici propria mamă nu-l credea în stare să ajungă în presă. 😉