M-a fascinat întotdeauna prin lumina caldă pe care o aruncă în jurul ei. Prin căldura pe care o simțeam – uneori prea tare – în podul mâinii stângi, cu care o protejam de vânt. Prin dansul nepotolit al micii flăcări ce părea că vrea să fugă în orice clipă spre suratele din apropiere.

I-am asemănat mereu lumina cu cea a lămpii din camera străbunicii mele. Pe maica din Josani 😊 nu mi-o amintesc prea bine, eram mult prea copil când s-a stins. Dar, nu știu prin ce mecanism al memoriei, țin minte o imagine cu străbunica mea aprinzând lampa de lângă fereastră și citind din Biblie. Lumina aceea slabă, gălbuie, mi-a rămas în amintire.

În adolescență, când mergeam de Paște, cu tata, la Înviere, primeam lumânarea de la mama, care o ținea peste an pe un raft din cămară. De fapt, tot tata luase mai multe bucăți cu un an în urmă, de la biserică, și rămâneau întotdeauna una sau două nefolosite. Se mai rupeau ele în câteva locuri de le țineam ca pe nunceag ori ceara se sfărâma la cea mai mică atingere, dar puteau fi folosite.

Eram mereu atent să nu se stingă în timp ce înconjuram biserica din deal ori când așteptam să se termine slujba și să primim „paștile” – pâinea amestecată cu vin. Când mă plictiseam (na, eram la vârsta liceului, ne aștepta barul unde băgam o „bilă” și mai aruncam un ochi la televizorul color, pus pe RTL, unde mergea un film șmecher cu Van Damme 😊) mă uitam la oamenii din jur. Eram curios dacă lumina de la lumânarea de Paște îi arăta exact așa cum erau, cum îmi spusese mie o nană din satul bunicilor.

Nu vedeam altceva decât fețe cunoscute, pe care jucau lumini și umbre. Abia mai târziu am învățat, cât de cât, să citesc oamenii. Și să înțeleg că umbrele îi acoperă pe cei mai mulți.

Când tata a plecat, am mers o perioadă cu frate-meu la slujba de Înviere. Apoi, pe motiv de locuit în alt oraș, i-am ținut de unul singur companie lumânării de Paște. Iau mereu una singură de la biserică și nu păstrez altele, peste an, pe vreun raft din cămară.

O apăr și acum de vânt, deși lumânarea mă mai arde în podul palmei. Îi mai simt câteodată stropii de ceară pe piele, dar nu mă deranjează – îmi amintește că sunt un om normal, cu „simțăminte”, nu vreun fachir de Bihor.

Privind flacăra ce îmi valsează între palme, încerc să înțeleg că e o mică parte dintr-o mare de lumină, a lumânărilor ținute în mâini de oamenii care, de Înviere, sărbătoresc reaprinderea credinței. E adevărat că mulți vor merge în aceeași noapte în club sau a doua zi vor stropi cu bere micii de pe grătar și-i vor „aldui” pe toți, de la Messi la Ciolacu.

Dar important e că, o dată-n an, la miez de noapte, cu lumânări aprinse în mâini, au rostit împreună „Hristos a înviat!”