Când eram junior, auzeam de la bunici poveşti despre sugative care, în lipsă de alcool veritabil, şi-l fabricau. Ori filtrau spirtul prin pâine, ca să îi îndepărteze colorantul, ori puneau pastă de dinţi în apă, ori foloseau pufoaica (asta din urmă mai rar în zona noastră). 😀

Mă miram pe atunci, mai ales că la Beiuş nu prea duceau oamenii lipsă de pălincă, iar distilerii improvizate existau cu zecile în fiecare sat din zonă. Ascunse, pentru că înainte de ’89 nu era voie. Aşadar, setea de alcool se astâmpăra uşor. Probabil, însă, că existau şi perioade mai… tulburi 😉 când recolta de prune nu reuşea să acopere consumul şi atunci se trecea pe „energii alternative”. 😀

Mi-am amintit de toate astea când am văzut imaginile filmate de colegii mei la o razie a poliţiştilor printre oamenii străzii din Oradea. Beau ăştia spirtul cum beau eu apa când mor de sete. Nu au preferinţe de etichetă, denumiri sau alte figuri. Contează să fie tare şi albastru (dacă era albastră era clar o problemă de virilitate). Dar îl recomandă ca metodă de tratament a durerilor de stomac. Nu prea mult, că sînt şi ei sensibili 😉 De aceea trec iute la apa…chioară.