Nu mi-am propus niciodată să fiu jurnalistul inchizitor, care să le dea în gură tuturor de dragul de a fi perceput ca un ziarist incomod. Mai degrabă mi-am dorit să fiu foarte bun în meserie, un jurnalist procuror, dar şi aici cu câteva precizări. Nu am vrut să-i imit pe „district attorney”-ii americani, care fac înţelegeri cu infractorii pentru ca aceştia să-şi recunoască vina. Şi nici pe procurorii români, unii implicaţi în diverse chestiuni cu iz politic ori în afaceri ilegale chiar cu cei anchetaţi.
Ca orice om cu mintea la cap, cinstit până într-acolo încât să par suspect 🙂 şi să risc să fiu acuzat de idioţi că fac nu ştiu ale cui jocuri, mi-am dorit să fiu jurnalistul care să caute, să înţeleagă, să acuze cu probe beton, să ironizeze când trebuie, chiar dacă nu am avut unde să mă exprim, dar şi să recunoască meritele altora fără ca asta să însemne că-i linge în partea dorsală.
Trecând peste introducerea asta îndeajuns de intrigantă pentru a părea o încercare de a mă reabilita după ce aş fi făcut ceva nasol (nu e cazul), trebuie să remarc ceva.
O dată cu venirea noii administraţii locale am sperat că se va schimba ceva în oraş. Că banii vor fi cheltuiţi cu cap, că nu se vor mai propune proiecte aiurea, că vor dispărea găurile negre, că oraşul va căpăta o altă culoare, mai civilizată, alta decât cea cenuşie a pietonalului.
Adevărul e că au fost nişte mişcări.
🙂 Mulţi dintre „dinozaurii” administraţiei s-au retras, mai mult sau mai puţin forţaţi, chestie care îmi aduce aminte de perioada de la începutul anilor 2000, când începeau să treacă pe linie moartă ofiţerii vechi şi controversaţi din Poliţia bihoreană. Însă şi acum, ca şi atunci, unele situaţii miros a reglări de conturi.
🙂 Încet, încet, cu mici scandaluri, dar nu atât de gigantice pe cum mă aşteptam, s-a reglementat şi problema taximetriei. Pentru cât timp – nu ştiu.
🙂 Au apărut acţiunile de imagine şi am văzut în ultima vreme, parcă mai mult ca altădată, şefi din instituţiile locale ieşind pe teren. Îşi iau presa cu ei, părăsesc birourile şi sălile confortabile şi pleacă pe teren. Nu e o invenţie de a lor, se practică în administraţia din întreaga lume.
🙂 Afaceri cu iz de ilegalitate făcute de fosta şefime a oraşului şi judeţului ies acum la iveală şi, în cazul unora, se încearcă repararea situaţiei.
Doar că multe acţiuni au rămas fără finalitate.
🙁 Centrul oraşului arată ca o struţo-cămilă, cu o parte refăcută lângă Biserica cu Lună, dar lăsată în paragină, cu buruieni cotropind încet gazonul, şi cu o altă parte, mult mai mare, lăsată de izbelişte, cu acei pomi care nu-mi plac de nici o culoare, dar apreciaţi de ecologişti, care nu văd gunoiul şi nu simt duhoarea care se revarsă de sub copacii crescuţi aiurea.
🙁 Altădată făcând mii de oameni să vibreze şi sute de copii să umple terenurile cu panouri, baschetul orădean e lăsat în agonie. Nu aduce bani, ba, mai mult, consumă, deci… dă-l dracului.
🙁 Acolo unde s-au refăcut străzile au rămas mormane de gunoaie. De vină aici sînt şi orădenii care nu-şi îngrijesc măcar zona din faţa casei ori a blocului.
🙁 Parcurile ba se fac, ba nu se fac. Minciunile îşi fac locul în declaraţiile unor oficiali, care azi zic că există un proiect de parcare subterană în Piaţa Unirii, iar mâine recunosc că, de fapt, totul nu-i decât o simplă idee şi atât.
🙁 Numirea unor purtători de cuvânt la regiile locale îmi dă de gândit. Tot respectul pentru experienţa şi profesionalismul lor, dar în astfel de funcţii trebuie puşi oameni tineri, energici, capabili să aibă un discurs pe care să nu-l citească de pe o foaie ţinută de reporter cât mai aproape de obiectivul camerei. Trăim într-o eră a vitezei, unde dinozaurii, cât ar fi ei de meseriaşi, au altceva de făcut decât să fie fugăriţi de jurnalişti.