Avem o ţară frumoasă! Atât cât am văzut din ea, adică nu mult. Partea cealaltă din zicală, cea cu „păcat că e locuită” 😉 , e valabilă doar pe jumătate.

Sâmbătă dimineaţa, drumurile m-au purtat, alături de familie, spre Simeria. Un oraş… hai să-i interesant, la câţiva kilometri depărtare de Deva. Drumul până acolo a însemnat şosele pline de curbe, gropi şi nebuni, rareori porţiuni de asfalt ca-n palmă.

Dar a mai însemnat şi mesele pline cu prune, mere sau pere şi zecile de flacoane cu pălincă oferite trecătorilor de nanele din zona muntelui, dincolo de Vârfuri, cum cobori în judeţul Arad. Incolore precum apa sau portocalii precum tricourile olandezilor, lichidele arătau îmbietor pentru orice sugativă, profesionistă sau amatoare. Fără să mă încadrez în nicio astfel de categorie, zău de nu-mi venea să iau un flacon din licoarea aia galbenă şi parfumată… Am auzit eu că pălinca de pere e valabilă, dulce, bună la gust, toate cu o condiţie: să nu să o bei singur, ci cu prietenii.

Satele pe care le-am întâlnit pe drum mi s-au părut ca şi cum ar fi fost proiectate special pentru ca un uriaş să împrăştie casele pe coastele munţilor şi ale dealurilor ca pe nişte seminţe de grâu. La Ţebea am dat peste o chermeză populară, undeva lângă gorunul lui Horea. Mai târziu am aflat că printre umbrelele pline de inscripţii publicitare sub care se consumau din plin bere şi mici, se perindase în acea zi şi şeful suprem al românilor. Evident, vorbesc de preşedintele Băsescu. 😉

Vaci colorate şi nemişcate. Asta mi-a rămas în memorie din primul oraş întâlnit în cale, Brad. Făcute la scară naturală din ceva materiale plastice, parcă, animalele l-au atras în primul rând pe Vlăduţ, nepotul meu. 😀 Am mai remarcat faptul că, deşi oraş mic, Bradul are semafoare cu cronometru, supermarket Plus (ăla cu preţurile mici, mici, mici, unde mama a descoperit preţuri mult, mult, mult mai mari decât în magazinaşele din Beiuş 😉 – e drept, doar la unele produse) şi un bloc cu balcoane ale căror margini erau făcute din fier forjat – arătau superb.

Până să ajungem în Deva am încercat să răspundem la o întrebare care ne-a măcinat vreme de câteva minute: „Ce râu e ăsta din dreapta?” Când am trecut pe podul de peste respectivul curs de apă – „muuult mai mare decât Crişul Repede”, constatarea îmi aparţine – am căutat peste tot o tăbliţă cu numele râului. Nici urmă de ea pe sensul spre Deva. În schimb, a descoperit-o mama pe celălalt mal: era vorba de Mureş. Pfoa, cap sec ce sînt! Zero cunoştinţe despre geografia ţării, niet cultură generală! Cum să uit că Mureşul trece pe lângă Deva??? 🙁

O dată rezolvată dilema, am intrat pe drumul proaspăt refăcut de la intrarea în Deva. Minunăţie de şosea. 🙂 Ca-n palmă. Oraşul, în schimb, nu m-a prea impresionat. Doar cetatea pe care nu am vizitat-o niciodată, dar care, de la distanţa de kilometri de la care o vedeam, părea interesantă… O s-o vizitez într-o zi. Alte imagini nu prea mi-au mai rămas stocate în partea aia de creier unde se află memoria. 😉 Doar nişte blocuri cenuşii, supărate şi o parcare plină de maşini de la un magazin Real, doar era sâmbătă. A, să nu uit. Ciudat pentru un oraş din România, străzile nu prea aveau gropi în dotare. Iar altele, mai ales cele spre ieşirea din oraş erau proaspăt refăcute.

Am învăţat şi eu ceva strategie de marketing, de a face oamenii să se intereseze de mine mai multe zile la rând. Nu povestesc totul dintr-o dată. 😉 Glumesc. E târziu şi aş mai avea multe de zis. Şi, la fel ca în televiziune, unde după 40 de secunde de vorbărie fără sincroane telespectatorul se plictiseşte, bănuiesc că după câteva sute de cuvinte citite pe net, cei ce mă accesează mă mai lasă în plata Domnului şi merg să bea o cafea. Sau o bere. Ori o pălincă de pere.

Aşa că mă îndrept acum spre pat să trag un pui de somn 🙂 şi voi mai scrie mâine. Despre Simeria, crucile de la fiecare casă de acolo şi oamenii care le fac şi despre urâtul accident pe care l-am văzut la întoarcere.