Dar de nicio culoare. Mă enervează când le văd cum se intind libidinoase şi cum torc aiurea ca să convingă madame cu instincte materne exagerate (pisi, pisi, lugu lugu, frumoasa mea– pfoaiiiii, blestemeeeeeeee!!!) să le ia în braţe, să le protejeze, să le dea mâncare. În schimb, nu oferă nimic. Poate, cel mult, se freacă (fără alte conotaţii) de piciorul binefăcătoarei, producând energie… statică. Eventual, devin obiectul unor şuturi în fund sau subiecte de distracţii în „Tom şi Jerry”. 😀

În schimb, câinii au fost mereu credincioşi stăpânului, pe care l-au apărat chiar dacă asta însemna ca ei să moară. Sînt şi excepţii, când câinii au provocat incidente mult mai grave decât pisicile. Dar sînt excepţiile care întăresc regula. Recunosc, îmi plac câinii şi am avut acasă, la părinţi, doar câini. Pisici, nu.

Diferenţa între câini şi felinele alea libidinoase (e părerea mea; dacă nu-i convine cuiva, asta este) stă şi în faptul că primii pot fi dresaţi şi puşi să facă multe lucruri, pe când mâţele alea jalnice ştiu foarte bine să ne agaseze cu miorlăitul lor groaznic (show-ul atinge dimensiuni maxime când e perioada împerecherii 🙁 ) şi să se întindă pervers şi plictisite ori de câte ori au ocazia.

Faptul că îmi plac câinii a fost unul dintre motivele (celelalte nu au defel vreun caracter financiar) pentru care am acceptat să creez clipul de prezentare al competiţiei câinilor Poliţiei de Frontieră din Şanţul Cetăţii. Frumoase exemplare au fost acolo. Mi-aş dori unul la fel, dar doar atunci când voi avea propria casă. Nu l-aş închide într-un apartament de bloc. I-aş răpi libertatea…

P.S. Până la urmă, cred că voiam să mă laud puţin cu clipul ăsta, chiar dacă pe youtube imaginea are o calitate cam naşpa. E un proiect la care mi-a făcut plăcere să lucrez, chiar dacă a fost pro bono. Sînt convins că alţii îl făceau mult mai profi, dar mie-mi place şi aşa.