Recunosc: nu-s mironosiţă şi îmi recunosc şuturile pe care le trag în bară cu simţ de răspundere. Dacă am recunoscut chestia cu bucuria pe care i-am lăsat-o mamei în poşetă pe când aveam vreo 4-5 ani 😀 nu văd ce altceva nu aş putea recunoaşte.

E, tocmai asta e problema. Obişnuiesc să-mi recunosc greşelile, chiar dacă nu le regret. NICIODATĂ nu am intervenit să fiu iertat de pedeapsă. Am fost prins în 2007 cu 72 km/h în oraş, mi-am încasat punctele de penalizare fără să trăncănesc. E exemplul care îmi vine acu în minte. Evident, m-am simţit ca naiba, dar, na, asta e. Şi muuuulte altele. Nu tac atunci când ştiu că am dreptate, cu riscul să-i enervez pe toţi cu încăpăţânarea mea.

Dar mi se pare cam gros obrazul unora care intervin să nu apară pe post când au făcut o tâmpenie. Pe bune, îi înţeleg pe infractori că ameninţă că „îţi sparg camera, măi p…„. Aşa-s ei, ce să le cer? În schimb, mă enervez când nişte poliţişti de frontieră încearcă, prin intermediari, să convingă un coleg de-al meu să nu dea pe post faptul că au fost prinşi traversând pe culoarea roşie a semaforului de la trecerea peste calea ferată.

Asta era marea lor problemă?! Că sînt daţi pe post? Nu că puteau să moară dacă, întâmplător, forţau trecerea chiar când se apropia un tren. Adevărul e că „şansa” de a fi surprinşi de o garnitură era mai mică decât a fi daţi la tv, nu? 😉

În locul lor, mă ofuscam şi îi luam la întrebări pe „colegii” de la Rutieră:

„De ce ne amendaţi, mă? Pentru că am trecut pe roşu, la care voi aţi dat drumu’ când aţi văzut că ne apropiem? Pentru că voiaţi să amendaţi pe cineva şi ne-aţi găsit pe noi de fraieri? Hai să vedem dacă acum chiar venea vreun tren. Că dacă aţi făcut-o numai ca să ne-o trageţi, v-o tragem noi de nu vă vedeţi. Apropo, ceau, băieţii de la TVS! Dacă am greşit, daţi-ne la ştiri. De 10 ori pe zi. Că merităm! OK? Vă pupăm!”

Evident, asta nu are nicio legătură cu realitatea… 🙁