– Dacă aveţi idei, daţi-mi de veste! Nu garantez că o să le consider mai bune ca ale mele 😉 , dar ţin cont şi poate chiar le aplic. Că doar nu-s deţinătorul adevărului absolut!
Rar se pune preţ pe ce spune un angajat de prin ţara asta. Şi asta pentru că în multe birouri, hale, spaţii de depozitare sau alte locuri de muncă, omul e important doar până când semnează un contract. Care, e drept, nu-l leagă de glie, ca altădată, că doar poa’ să plece oricând – „Nu-ţi convine? Hai, pa, că vine altu’!” Dar, dacă vrea să rămână şi să facă treabă, trebuie să tacă. Simplu. E condiţia esenţială şi, de multe ori, suficientă.
Fără idei, clar? Că, dacă le ai, de cele mai multe ori nu corespund cu cele ale şefilor şi nu sînt acceptate. Chiar dacă – Dumnezeu e mare şi zău că o înzestrează şi pe cea mai măruntă fiinţă umană cu creier, deci cu gândire 🙂 – s-ar putea să ai o idee bună. Nu contează. De cele mai multe ori nu ajunge mai sus, spre patronul sau coordonatorul care tre’ să o audă şi măcar ar asculta-o, pentru că sînt alţii care îi pun stop. Pentru că numai ei au dreptate şi nu acceptă altceva în afară de ceea ce cred că e bine.
Mea culpa: sînt un tip orgolios şi am făcut astfel de greşeli – astea cu blocatul ideilor. Dar mă tratez! 😀 Şi chiar îmi iese. E drept, nu mereu, dar ascult oamenii, chiar dacă ideile lor nu-mi convin. Ohoooo, în câte cazuri nu s-a întâmplat ca rezolvarea unei situaţii să vină de la alţii! Obişnuiesc să-i tratez pe cei cu care lucrez ca pe nişte COLEGI, nu ca pe subalterni. Şi atunci, repet:
– Dacă aveţi idei, daţi-mi de veste! Nu garantez că o să le consider mai bune ca ale mele 😉 , dar ţin cont şi poate chiar le aplic. Că doar nu-s deţinătorul adevărului absolut!
P.S. Nu neg, şi angajaţii îşi iau de multe ori figurile la muncă şi se cred persecutaţi, cu salarii prea mici pentru ceea ce fac. Din proprie experienţă ştiu că o discuţie tot merită şi în acest caz, măcar să le indici că te interesează ce e cu ei. Chiar dacă sînt mai enervanţi decât spray-ul paralizant! Respectul trebuie să fie reciproc! Un şef adevărat îl câştigă, nu îl impune cu aerul de atoatecunoscător!
Adi, chiar ne-ai pus pe jar, cine te-a suparat asa tare? 😀 Se zice ca daca il pui pe un om intr-o functie de conducere, vei vedea cu adevarat cine este; unii devin sclipitori iar altii adevarate gunoaie. Viata subalternului cu „brainstorm-uri” frecvente si reusite, si care pe deasupra este anti-pupicureala, va fi taaaare grea in prezenta unui mediu condus de un sef orgolios si/sau su(b)(g)-sefi cu ambitii mari. Un sef adevarat stie sa asculte si sa accepte ideile subalternilor, fara sa se teama ca prin aceasta atitudine „colegiala” ii este subminata autoritatea. Din experienta mea de „subaltern pocnit de idei frecvent” 🙂 , cea mai „delicata” relatie este cea intre subalternul cu idei si subsefa-ul fara idei, dar ambitioasa, relatie care a dus, cel putin in cazul meu la doua variante:
1. idee subaltern->subsefa preia idea si si-o atribuie->sef ==> felicitari din partea sefului->subsefa
2. idee subaltern->sef ==> felicitari din partea sefului->subaltern ==> subsefa ofticata->zile fripte subaltern.
Sunt rari sefii care accepta direct ideiile subalternilor, mult mai multi sunt cei carora le place sa fie „coafata” ideea si sa ii faci sa creada ca pe ei i-a lovit inspiratia, iar mare majoritate, nu accepta deloc idei de la „inferiori”
@ Emil: mi-a trecut deja, ca la mine nu tine mult supararea! S-au acumulat cateva nemultumiri in viata profesionala si au dat e dinafara. Putin, putin! 😉 Indiferent cum ar fi situatia, ii multumesc lui Dumnezeu ca acasa imi gasesc echilibrul alaturi de Neia mea. Asta e important!
Scuze ca m-am latit cu textu’ mai sus, da am un „cui” impotriva sefilor sau subsefutelor care n-ar trebui sa fie in acel post nici macar 5 minute 🙁 ; d’aia am fost, sunt si voi subaltern in continuare, dar lider de sindicat, ca imi tin „cuiul” la vedere 😀 . Felicitari inca o data ca ti-ai gasit „oaza ta de liniste”, acasa, alaturi de femeia iubita, si speram ca in viitor, imbogatita cu 1-2-3…! 😉